Ingvar Kamprad este un vorbitor perfect; nu este, in schimb, un tip „de comitet”. Este, pe de alta parte, un autocrat sovin, povesteste, in cartea sa, Stenebo.
E drept ca in dulapul suedezului (si nu vorbim despre dulapurile Ikea) au mai vazut si altii un schelet: in 1994, un jurnalist de la cotidianul Expressen l-a determinat pe Kamprad sa recunoasca o cochetarie adolescentina cu falanga suedeza a nazismului. A fost o greseala, a admis Kamprad.
Stenebo scoate, insa, la iveala rasismul din sangele fostului sau patron: pe strainii angajati la Ikea nu se sfieste sa-i numeasca „negri” – si le refuza dreptul la promovare.
Autorul volumului „Adevarul despre Ikea” trece in revista si cateva dintre practicile mai putin etice ale concernului. In ciuda imaginii de companie eco-prietenoasa, gigantul suedez importa masiv lemn din tari in care pretul poate fi negociat in conditii de confidentialitate extrema, cum ar fi China.
In dosul unor denumiri atractive ale produselor Ikea se ascund gesturi reprobabile, cum ar fi cazul covoarele Barnslig („Copilareste”, in suedeza), despre care Stenebo sustine ca ar fi rezultatul exploatarii muncii copiilor din Pakistan.