Cand timpul va inceta a mai fi o unitate de masura

Cat a trecut? O zi, o luna, un an? Ce importanta are ? Timpul va inceta a mai fi o unitate de masura. Constatam ca viata nu se masoara in ani. Varsta adevarata nimeni nu stie s-o aprecieze. Este impropriu spus ca un om are 40 sau 50 sau 60 de ani, deoarece aceasta este perioada care s-a scurs de cand s-a nascut. Cand timpul va inceta a mai fi o unitate de masura cum vom mai aprecia varsta oamenilor? Atunci va fi mult mai simplu: ne vom adresa unei persoane care, logic, ar parea in varsta si il vom intreba cati ani are, iar raspunsul ar putea fi, in logica noastra de pamanteni crescuti si educati in spiritul valorilor materiale, nelogic: varsta mea este de cand am intalnit persoana iubita. „Dar cat timp a trecut de-atunci ?” va suna automat intrebarea noastra de pamanteni si iar vom primi un raspuns intr-o unitate de masura neinteleasa de noi: „trei nopti de dragoste, 250 de saruturi infocate, un vulcan de sperante rabufnit dintr-o adormire ce parea vesnica, o trezire brusca la o realitate ireala si totusi palpabila.” Si iar vom ramane bulversati si fara raspuns la o intrebare atat de simpla, iar persoana din fata noastra, cu o naivitate de copil cu suflet pur si nevinovat ne va mai da un raspuns care in loc sa lamureasca situatia, o va complica si mai mult (pentru noi ca pamanteni crescuti si educati in spiritul valorilor materiale): „de fapt m-am nascut de cateva ori. M-am nascut cand m-am indragostit prima data, apoi m-am nascut cand mi s-a nascut primul copil; m-am nascut cand mi-am obtinut diploma de Master, apoi cand mi s-a nascut al doilea copil”.

Dumnezeule Sfinte, ce vrea omul acesta de la mine? L-am intrebat doar cati ani are. Ce-i mai simplu decat atat ? Ce ma complica cu raspunsuri de neinteles ? De ce nu-mi raspunde clar 40, 50, sau 24 ? Este atat de greu ? La care persoana, intervine vrand sa ma lamureasca: „nu-i deloc greu, trebuie doar sa intelegi ca viata incepe si se termina de cateva ori”. Acum intradevar sunt complet bulversat, ametit, lipsit de simtul orientarii, plin de intrebari pe care mi-e teama sa le formulez, caci cine stie ce raspunsuri voi mai primi, iar persoana din fata mea sesizeaza situatia in care ma aflu si intervine iar: „viata este un lant de evenimente nedeterminate in timp. Au un inceput, dar nu au un sfarsit. Se inlantuiesc intr-un sirag de margaritare, se succed cu o repeziciune ametitoare si greu de urmarit, uneori iti umplu fiinta, iar uneori ti-o golesc, dar niciodata nu se termina ci se retrag facand loc altor nasteri, adesea dureroase, iar uneori line”.

Am senzatia ca incep sa-l inteleg. Incerc sa fac o retrospectiva a evenimentelor din viata mea si constat ca sunt in stare sa spun „din vietile mele”. Incep sa inteleg ca si eu am trait de cateva ori. Incep sa-mi aduc aminte ca, de multe ori, m-am simtit „sfarsit” dar niciodata nu m-am gandit ca, de fapt, acea senzatie de sfarsit, reprezenta o moarte, chiar daca nu biologica, cel putin virtuala. Incep sa inteleg deasemeni, ca nu sunt in stare sa definesc in timp vietile pe care le-am trait. Incep sa inteleg ca timpul este ceva virtual si nu poate constitui o unitate de masura. Am inteles de la aceasta persoana ca viata se masoara in realizari, in trairi sufletesti, in emotii, in iubiri si nu in ani.

Oare aceasta etapa de constientizare la care am ajuns reprezinta un nou inceput, o noua viata?