Cum se face si preface PR-ul in Romania

Daca pe vremea comunistilor, copil fiind, nu-mi dadeam seama ca lucrurile merg prost pentru ca n-aveam termen de comparatie, in cazul PR-ului din ziua de azi, intrand in contact de-a lungul timpului de suficiente ori cu specialistii in comunicare din strainatate, din pacate am termen de comparatie.

N-o sa fac un text ultracritic despre cat de slabi sunt PR-istii din Romania – am citit destule scrise de colegi din presa si nu sunt de acord cu generalizarea – dar parca din cand in cand mai vezi sau mai auzi cate o chestie romaneasca de-ti vine sa te lasi de meseria de jurnalist si sa pleci acasa.

De regula abordarea jurnalistului vine cam asa:
– „Buna ziua, sunt X de la publicatia Y. Vom scrie o stire despre compania dvs. in legatura cu subiectul Z si vrem sa va adresam cateva intrebari”.

Sa vedem cateva raspunsuri adevarate din ultimele saptamani:

– „Imi pare rau, nu sunt la curent cu subiectul si nu pot sa raspund la nicio intrebare, la revedere”. La telefon, PR manager-ul unei mari agentii de publicitate din Bucuresti.

– Altul, un „centralist” de companie mare: „Aaaa, eu sunt de la receptie, doamna de la PR nu raspunde in birou. Cum? Sa va dau numarul de mobil? Aaa, dar nu se poate asa ceva! Nu avem voie! E un subiect important si urgent? Imi pare rau, nu pot sa va ajut”.

Dar raspunsul meu favorit recunosc ca este „Da, intr-adevar s-a intamplat lucrul acesta, dar nu pot da amanunte pentru ca este o informatie interna, nu cred ca este interesant pentru public”. La celalalt capat al firului, PR managerul unei companii chiar din media, care se presupune ca intelege faptul ca daca un jurnalist isi pierde timpul sa dea un telefon inseamna ca subiectul este de interes pentru public (sau cel putin asa i se pare lui, si cum jurnalistii sunt firi incapatanate, n-are rost sa incerci sa-l convingi de contrariu).

In toate cazurile de mai sus, problema este fuga de responsabilitate a oamenilor de PR, combinata cu lipsa unui mecanism intern de sanctionare a lor atunci cand lipsa lor de reactie provoaca daune companiei.

Cum vine chestia asta filozofica? Simplu. Sa presupunem ca sunt un jurnalist natang si tocmai ma pregatesc sa scriu o tampenie despre compania ta. Spre norocul tau, am inspiratia sa-ti dau un telefon si sa te anunt de intentia mea. Cu alte cuvinte, ai sansa sa negi sau sa nuantezi informatia respectiva. Daca raspunzi „nu comentez” nu e nicio problema, dar sa te feresti macar sa afli despre ce e vorba poate duce la aparitia unor informatii incorecte, ceea ce nu este nici in interesul tau, nici in al meu.

Este tocmai motivul pentru care, sunand zilele trecute la reprezentanta din SUA a unei mari companii imobiliare din Romania, un biet angajat de la departamentul juridic (unde ajunsesem pentru ca PR-istul sef era in concediu, lucru pe care mi l-a comunicat politicos robotul telefonic) s-a zbatut cateva minute sa imi faca legatura cu cineva care sa-mi poata raspunde la intrebari. Si a reusit. De ce s-a chinuit? Pentru ca, teoretic, daca aparea vreo nebunie in presa din Romania despre compania lui, iar eu m-as fi justificat ca am vorbit cu el si ca nu m-a ajutat, o patea cu siguranta. Asa sunt americanii… cam exagereaza.