De ce nu (mai) vrea romanul sa munceasca

Stadionul 23 August, dat in folosinta in 1953, a fost construit cu tineri saraci adusi din toata tara, care munceau fara sa incaseze bani. Primeau doar cazare intr-o baraca si trei mese pe zi. Pentru multi, asta insemna o sansa de supravietuire, in acele vremuri de saracie.

Nea Petrica, unul dintre acei tineri, venit din nordul Moldovei, ajunsese in anii ’70 la o varsta respectabila si se calificase intre timp ca electrician. Marea lui placere era sa mearga la meci si sa ia loc in tribuna pe care o construise impreuna cu alti brigadieri. Adica sa se transforme din producator in beneficiar, dupa cum suna propaganda epocii.

„Bre nea Petrica, ai muncit ca un fraier, nu ti-au dat niciun ban”, imi placea sa-l tachinez.

„Nu conteaza, bai, banul vine si se duce, stadionu-i stadion! Daca nu eram eu, unde mai tragea Dumitru lovituri libere, unde facea Raducanu tumbe? Ce, Dumitrache nu dribleaza si pentru mine?”, se umfla-n pene nea Petrica, suporter infocat al Progresului, dar care aplauda si reusitele jucatorilor de la alte echipe. Facea parte dintr-o specie care azi pare ciudata, la fel ca toata generatia lui.

Cu astfel de oameni (naivi, patrioti, simplisti, lipsiti de alte oportunitati, ziceti-le cum vreti) au fost construite arene sportive, hidrocentrale, termocentrale, blocuri de locuinte, metroul bucurestean. Acestea sunt argumentele nostalgicilor comunismului, alaturi de lichidarea datoriei externe.

Dar mai exista si reversul medaliei. In agricultura, taranii munceau zi-lumina, lucrand terenurile proprii in CAP-uri (colective agricole de productii) sau pe cele ale statului in IAS-uri (intreprinderi agricole de stat). Primeau, in schimb, foarte putin. In ultimii ani ai comunismului, erau obligati sa vanda la stat animalele care „le prisoseau” (de exemplu, al doilea porc), la preturi stabilite de autoritati.

Acolo unde taranii erau prea putini ca sa stranga toata recolta de pe camp, treaba o faceau militarii in termen si studentii, pentru zero lei plus cazare si masa, ca nea Petrica pe vremuri.

In industrie, era considerat foarte bun un salariu de 5.000 de lei, vreo 400 de dolari la paritatea oficiala de 1/12, desi pe piata neagra, mai apropiata de realitatile internationale, dolarul se vindea cu 25 de lei. In 1989, media se cifra undeva pe la 3.000 de lei (250 de dolari).

Unde au dus toate acestea? In 1990, trezit la libertate, poporul roman insuma peste 20 milioane de oameni obisnuiti sa munceasca pe nimic, necunoscatori in ce priveste regulile dure ale capitalismului, si dornici de consum. Un imens rezervor de forta de munca ieftina si totodata o potentiala piata de desfacere pentru oricine ar fi avut un produs sau serviciu de vandut. O prada usoara in fata marilor companii, occidentale sau infiintate aici de potentatii locali, unii dintre ei proveniti din varfurile fostelor structuri comuniste.

20 de ani mai tarziu, romanul este cu totul altfel. A invatat lectiile economiei de piata si nu mai accepta la pachetul salarial vorbe ca „realizare profesionala, contributie la dezvoltarea societatii, Margareta Paslaru canta pentru tine”. Vrea bani. Sau, poate, odihna.

Si atunci, alege una din doua variante: merge in Vest sa lucreze pe salariu mare sau ramane in tara, unde gandeste „decat sa muncesc pe gratis, mai bine stau degeaba gratis”.

Iata motivele pentru care actualii guvernanti risca sa nu fie auziti atunci cand fac apeluri la sacrificiu si solidaritate. Si raspunsul la nedumerirea presedintelui Traian Basescu, mirat ca „sunt multi care stau si primesc venitul minim garantat si nu se duc sa culeaga o pruna din livada”.