„De ce”-ul nostru cel de toate zilele…

Suntem obisnuiti sa ne punem aproape tot timpul intrebarea „de ce”. Este un obicei adanc inradacinat in noi care contribuie la intretinerea credintei noastre ca toate lucrurile au o cauza. Iar cauzalitatea contribuie la intretinerea senzatiei noastre de siguranta.

De ce lucrurile nu merg asa de bine cum ne-am fi dorit?
De ce nu reusim sa ne lasam usor de fumat?
De ce nu avem relatii personale mai bune?

Acest reflex cauzal poate insa sa ne joace feste. Exista momente in care intrebarea „de ce” nu este cea mai buna alegere. Crizele sunt din acele momente in care intrebarea „de ce” ne poate face sa gandim circular, sa ne invartim in cerc, sa ramanem prizonierii credintelor noastre. Intr-o criza eventualul raspuns la intrebarea „de ce mi se intampla tocmai mie asta?” nu ne poate ajuta prea mult.

O solutie simpla pentru a iesi din capcana lui „de ce” ar fi sa il inlocuim cu „ce”. Daca „de ce” creaza o circularitate „ce” creaza directionalitate.

Intrebarea „de ce” ofera – in cel mai bun caz – cauze. Nu cauzele reale ci cauze conforme cu credintele noastre. As fi tentat sa adaug ca inclusiv cauzalitatea este o credinta, dar asta e alta poveste. De fapt in situatii de criza intrebarea „de ce” predispune doar la o reinventariere a credintelor noastre. De aici si invartitul in cerc…

Intrebarea „ce” ofera solutii. Atunci cand ne intrebam „ce” este ca si cum am incepe sa desenam un plan, o harta pentru a iesi din situatia respectiva.

Data viitoare cand va confruntati cu un moment dificil puteti face un mic experiment: inlocuiti „firescul” „DE CE mi se intampla mie asta” cu un „CE as putea face ca sa schimb situatia asta”

Iar odata ce criza este terminata puteti reveni la „de ce”-ul nostru cel de toate zilele.

Dorin Victor Vasile
www.psihoterapie.net