De la etica in presa la jurnalistul mercenar

Un jurnalist conjuga timpul si verbul a fi si alergand dupa stiri. In lume multi jurnalisti cad la datorie. In mod straniu insa pe plai autohton sunt perceputi ca jurnalisti si diferiti comentatori din studio care nu au fost in viata lor pe teren.

A fi jurnalist nu este o meserie usoara. De pilda, exista profesori care predau lectii de jurnalism dar care scosi pe teren nu sunt in stare nimic. Teoria nu te invata cum sa cauti stiri, sa faci o ancheta sau sa verifici o stire. Un curs de etica in presa este insa util pentru formarea profesionala a unui jurnalist pentru ca daca nu urmeaza un astfel de curs are toate sansele sa devina mercenat in presa.

De buna seama ca la inceput de cariera, toti jurnalistii viseaza sa schimbe lumea dar foarte multi idealisti sau entuziasti renunta dupa primele dezamagiri, dupa primele usi trantite in nas, dupa primele meciuri cu patronatul sau ajung sa se piarda „pe parcurs, rutinati sau plafonati, convinsi ca nu pot schimba lumea, izbiti de contrastul dintre ce pare si ce este” (Emilia Sercan – investigatii la Bulina rosie, in timpolis.ro, 30 mai  1 iunie 2005).

La un moment dat, in comunism se vorbea despre jurnalistul angajat care evidentiaza eroul ce faureste societatea socialista multilateral dezvoltata. Urmasi demni ai jurnalistilor de atunci sunt cei care scriu la comanda… orice pentru cine da mai mult. Ei sunt in stare sa albeasca imaginea oricarui corupt pe care il descriu ca o personalitate a societatii civile. Astazi a mai aparut in presa un soi de jurnalist care isi valorizeaza brandul adica explica nu cum s-a petrecut evenimentul, ci ce facut el la scel eveniment. De pilda acest tip de jurnalist va relata ca el a pus intrebari interesante sau ca a baut o cafea cu frisca foarte buna. In ambele cazuri nu se poate vorbi de jurnalisti veritabili, ci de un soi de eseisti anjajati in diferite cauze: in primul caz este vorba de jurnalisti care iubesc.. banii si atunci scriu orice spre a se imbogati, iar in al doilea caz este vorba de jurnalisti indragostiti de egoul personal adica narcisisti care vor, de fapt, sa intre in topul vipurilor mondene. In primul caz se disting germenii asa numitului jurnalist mercenar si sunt exemple nenumarate de jurnalisti care primesc bani de la persoane cerctate cu lege aspre a le albi imaginea precum si de la diferite corporatii spre a face publicitate mascata (in acest caz, se pot observa pe masa comentatorilor exista diferite obiecte care fac apel la diverse branduri). In ambele cazuri, se poate vorbi de jurnalisti care profita de imaginea de vip spre se imbraca gratis si a participa la diferite evenimente unde se mananca si se bea pe gratis.

De buna seama ca nu se poate vorbi de etica in niciunul dintre cele doua cazuri. Este vorba asadar in ambele cazuri de jurnalisti mercenari care alearga din floare in floare si imbratiseaza diferite cauze. Sunt capabili sa se agate chiar si de un eveniment umanitar, nu pentru ca le-ar pasa de ceva, ci pentru ca o participare la un eveniment caritabil le ofera un fel de faima buna in societatea civila. Intrebati de ce au aceasta conduita vor spune simplu ca si gura lor trebuie sa manance o paine alba.

„Chiar daca, prin ceea ce face, compromite o intreaga breasla, la noi mercenarul de presa este luat in seama, acceptat la mese rotunde de specialitate, sa-si dea cu parerea, invitat la intalnirile cu oficialii europeni, sa ia note pentru organul sau de presa, fie acesta ziar, post TV sau agentie. Pe nimeni nu-l mira faptul ca informatiile pe care le va publica de la aceste evenimente vor fi trucate si in total dezacord cu bunul-simt. Toti stiu ca ceea ce face el nu se cheama munca cinstita, dar il rabda. Nu avem o instanta morala care sa-l puna la punct.” (Tatiana Corai, ,”Inca n-au disparut mercenarii din presa”, in www.timpul.md, 21 Aprilie 2010).

Bineinteles ca apare intrebarea cum ramane cu deontologia profesionala adica, in acest caz, cum ramane cu jurnalistul obiectiv care relateaza un eveniment ? Mai noua cum exista pontisti si basisti care isi arunca epitete greu de imaginat. De buna seama ca in democratie este normal sa existe: presa devotata puterii, presa de opozitie dar si presa obiectiva care are curaj sa critice atat puterea cat si opozitia. Mercenariatul in presa este carcterizat sugestiv de Dorin Tudoran.

„Surzenia provocata de partizanat ori mercenariat politic este una foarte speciala  auzul nu e niciodata pe receptie; e mai tot timpul pe emisie. Daca adaugam si bruiajul care cade in sarcina vuvuzelelor de gasca si de partid, imposibilitatea comunicarii este fapt implinit.” (Dorin Tudoran, „Oportunism. Gargara. Excrocherie”, in www.dorintudoran.com, 27 januarie 2014)

Ce se intampla insa cand patronul are un ONG ? Aici deja .. problema se complica, in sensul ca jurnalistul devine un soi de promotor al patronului, apostol de ONG. Patronul devine un fel de zeu laic. Credinta traditionala este atacata, pentru ca lumea trebuie invatata sa nu mai creada in divinitate, ci sa se inregimenteze in ONG-ul resoectiv pentru care sa doneze bani. Aceste ONG au si diferite Pseudo-Academii, iar jurnalistii se autointuleaza cu de la sine putere profesori desi nu au studii didactice.

In antichitate mercenarii ,,constituiau alternativa la oastea de tara, formata din stapani de pamanturi si servitorii lor, neexperimentati, nestiutori intr-ale luptei (Petru Tomegea, ,,Armata invizibila a mercenarilor in presa, in ziare.com, 03 Mai 2012). Mercenarii in presa ajung ridicoli prin modul in care apara o cauza. In presa se vobeste de mercenari care ,,s-au vandut pentru bani, ca lupta pentru cauze straine majoritatii cetatenilor, ca manipuleaza, ca si-au ales alt stapan decat adevarul curat si sfanta dreptate, ca se prostitueaza in schimbul unor avantaje materiale, sinecure (ibidem).

Dincolo de presa partizanat si de mercenariat in presa este nevoie si de etica jurnalistica. In esenta, ,,presa are scopul si obiectivele ei bine conturate, ca si un cod deontologic, de altfel, iar politicienii au treaba lor (Ana Maria-Gajdo, Opinii ale jurnalistiilor mureseni despre etica, presa, justitie si deontologie, in Ana-Maria Gajdo, Stefan Grosu, Adriana Macsut, Ion Lesenciuc, Daniela Stanciulescu, VIRTUAL PHILO-CAF 2013, Editura Rovimed, Bacau, 2014, p. 137), iar scopul comun atat al politicienilor cat si al jurnalistilor ,,ar fi binele public, pe care si unii si altii pare ca uneori ca l-au abandonat (ibidem).