Impozit forfetar sau cota fixa?

Cu riscul sa fiu considerat unul dintre acei fraieri saraci care sustin cauza capitalistilor bogati, afirm ca impozitul in cota fixa reprezinta cea mai buna solutie si pentru stat si pentru contribuabil.

Astfel, la o cota fixa de 16%, A castiga 1.000 de euro, plateste 160 de euro si ramane cu 840 de euro. B castiga 100 de euro, plateste 16 euro si ramane cu 84 de euro. A produce de 10 ori mai mult decat B, achita la stat de 10 ori mai mult, dar obtine si un profit net de 10 ori mai mare.

Orice alt sistem de impozitare introduce nedreptatea si elimina stimulentul: de sa ma chinui sa produc daca legea fiscala ma egaleaza cu acela care s-a chinuit mai putin decat mine?

Argumentul forte al impozitarii forfetare: contribuabilul plateste o suma fixa si apoi nu mai are probleme, iar statul va avea o colectare mai sigura, pentru ca ia banii si nu isi mai bate capul sa-l controleze.

Dar ce ne facem cu acele firme care nu produc suficient incat sa-si permita sa achite acea suma fixa? Paradoxal, tocmai atunci cand vrem sa egalizam veniturile, reusim doar sa generam mari discrepante. Aceeasi cota fiscala va fi suportata si de companiile cu venituri ridicate si de cele care abia mai stau pe linia de plutire.

Si daca aplicam diferentierea dupa cifra de afaceri, decalajul tot se mentine intre cele doua limite ale unei categorii. Ba ii mai si facem pe manageri sa „scada” castigurile pe hartie, ca sa treaca la categoria inferioara. Exact ca boxerii care slabesc fortat inainte de meci.

Iar daca diferentiem dupa obiectul de activitate, devine si mai straniu. Cine poate decide ca un restaurant castiga mai mult decat o saormerie, sau o spalatorie auto mai mult decat o vulcanizare? In astfel de afaceri, mai contreaza si amplasamentul, vadul, nivelul social al potentialilor clienti care locuiesc sau cu vin cu treburi prin zona.

Egalizarea impusa cu forta (legii) va induce, mai devreme sau mai tarziu, efectul invers scontat. Comunistii credeau ca ne facusera egali (in saracie). Dar tocmai criza alimentara de la sfarsitul anilor ’80 (ca sa luam numai un aspect) a creat o clasa de favorizati – lucratorii de la unitatile de productie si aprovizionare din industria de profil.