Michael Jackson, ultima victima a unui sistem invechit?

Michael Jackson a murit la 51 de ani, rapus de propria celebritate. El completeaza astfel o lista lunga de nume grele ale muzicii si filmului, disparute prematur dintre noi. Sau poate chiar ii pune capat.

Un documentar facut in urma cu cativa ani il prezenta pe artist la cumparaturi, prin magazine de obiecte decorative. Achizitiona la preturi de mii sau chiar zeci de mii de dolari globuri, figurine, insigne, bibelouri. Bani castigati din greu, prin nenumarate concerte si inregistrari istovitoare, erau cheltuiti cu o viteza uimitoare. Sistemul care il imbogatise pe tanarul talentat isi lua tainul. Cu varf si indesat.

Unul dintre cei mai mari cantareti din toate timpurile a sfarsit flamand (avea in stomac medicamente in loc de hrana) si cu datorii de sute de milioane de dolari. Cum de s-a ajuns aici?

Pana in urma cu circa un secol, oamenii care intretineau buna dispozitie se urcau pe scena, cantau, recitau ori jucau o piesa de teatru si primeau in schimb sume de bani (sau, in timpuri mai stravechi si in targuri saracacioase, cate un blid de mancare). Dupa care se amestecau in multime.

Cinematograful si mai tarziu radioul si televiziunea au schimbat total, sau mai bine-zis chiar au inventat „industria de entertainment”, cum o numim azi. Ceea ce era pe vremea lui Shakespeare sau Beethoven nu stiu daca putem numi „industrie”, mai ales comparativ cu ce se intampla in prezent.

In perioada dintre cele doua razboaie mondiale, actorii si cantaretii au incetat sa mai fie doar „oamenii care ne distreaza” si s-au transformat in personaje adorate, precum zeitatile din antichitate. Marlene Dietrich, Greta Garbo, Rudolph Valentino, Tino Rossi, Fred Astaire deja nu mai puteau sa se plimbe pe strada, pentru ca riscau sa fie sufocati de asaltul fanilor.

De prin anii ’60, fenomenul s-a amplificat, dar a a facut si victime. Multi artisti nu au suportat trecerea de la statutul de persoana obisnuita la cel de „superstar” si au cazut prada epuizarii, consumului de substante nocive, sau in mod direct popularitatii. Marilyn Monroe a murit la 36 de ani, Elvis Presley la 42. Jim Morrison, Jimi Hendrix, Janis Joplin, Kurt Cobain au plecat in nefiinta inainte de a implini 30 de ani. John Lennon a fost impuscat la 40 de ani.

Toti acesti oameni puteau sa mai munceasca inca multi ani. Au fost devorati insa chiar de sistemul care i-a propulsat.

Poate ca moartea lui Michael Jackson va aduce, in sfarsit, o schimbare de optica, astfel incat mai-marii „entertainment-ului” sa administreze altfel productiile artistilor si impactul lor asupra mentalului colectiv. O umanizare a sistemului in cauza ar insemna mai multi ani de viata si, de ce nu, mai multi bani pentru toti cei care isi castiga existenta in acest domeniu.

Sau poate ca, paradoxal, insasi tehnologia va re-umaniza vedetele. Astfel, nu va mai trebui sa vina o minte lucida si sa ne spuna „nu-l mai divinizati pe Rege, pentru ca asa il ucideti”. Din simplul motiv ca nu va mai exista un singur rege. Internetul si dezvoltarea televiziunii ne ofera o infinitate de optiuni si implicit, o infinitate de „regi potentiali”. Nimeni nu va mai purta pe umeri atata grandoare, incat sa cada strivit. E posibil ca Michael Jackson sa fi fost ultima victima.