Piata muncii in 2007 – Sindicatele si programul de lucru

Ce se va intampla cu timpul de lucru?

Marea Britanie doreste, in cadrul Uniunii Europene, obtinerea unei limite maxime de 70 de ore pentru saptamana de munca. Franta, din contra, doreste pastrarea restrictiilor in ceea ce priveste limita maxima a timpului de lucru saptamanal si actioneaza pentru a impune o saptamana de munca normala de 34 de ore.

Confederatiile sindicale din Romania sustin, natural(?), o saptamana de lucru cat mai scurta. Un lider sindical sustine la o televiziune: daca saptamana de lucru este lunga, ce se va intampla cu muncitorul in momentul in care se intoarce de la fabrica? Poate ca fraza aceasta este reprezentativa pentru modul in care sindicatele inteleg sa actioneze. Sa trecem peste liderul de sindicat care, din motive de imagine sau de dezorganizare, are o saptamana de lucru de 50-60 de ore. Sa trecem peste faptul ca, in unele cazuri, chiar angajatii sindicatelor fac ore suplimentare nepontate si neplatite. Dar sa ne punem intrebarea, pe cine mai reprezinta sindicatele?

Nu stiu vreun copywriter inregimentat in vreo miscare sindicala. Web designerii ar rade de o asemnea posibilitate. Brand managerii au lucruri mai importante de facut. Recruterii se feresc. Contabilii isi vad de ale lor. In general, categoriile cele mai importante din mediul de afaceri din Romania sunt departe de „vantul sindical” si de modul acestora de a pune problema.

Oamenii acestia nu sunt dezinteresati de efectul programului prelungit asupra vietii lor personale si nu sunt inconstienti in ceea ce priveste efectul acestui program asupra sanatatii, mai ales pe termen mediu si lung. Dar pur si simplu sindicatele nu reusesc/nu vor sa li se adreseze. Miscarea sindicala (ce prafuit pare termenul insusi) pare rupta din „Capitalul” scortos si zdrentuit al bunicilor (strabunicilor?) nostri si pare a-l avea in custodie de Charlie Chaplin in timp ce asambleaza suruburi pe o banda rulanta.

Nu contest aici dreptul vreunei organizatii de a avea propria opinie asupra duratei timpului de munca. Problema importanta este : pe cine apara sindicatele in acest mod, care este publicul sensibil la o astfel de retorica?

– sectorul administratiei publice urmeaza constiincios canoanele oficiale in ceea ce priveste durata timpului de munca; cum discutiile despre productivitate in acest sector sunt acoperite de problema coruptiei sau a salariilor mici, reglementarea oficiala nu pare a avea alte efecte (in ceea ce priveste disponibilizari, micsorari sau cresteri controlate de salarii); astfel, sindicatele reprezinta acest sector si, normal, trebuie sa-si adapteze discursul nevoilor acestui segment de salariati; reducerea saptamanii de lucru in acest sector se poate traduce si prin probleme suplimentare de client-service; este adevarat, in conditiile in care se fac totusi eforturi de informatizare si organizare, in ochii publicului client service-ul ar putea ramane constant;

– intreprinderile industriale de stat (gen regii autonome, companii nationale…) par publicul cel mai clar al organizatiilor sindicale; aici exista o cultura a miscarii sindicale, putem vorbi de oameni care-si doresc sa fie reprezentati de astfel de sindicate; din pacate, micsorarea saptamanii de lucru in acest sector nu se traduce decat prin descresterea productivitatii si marirea salariiilor; timpul de lucru redus nu inseamna decat ore suplimentare (platite regeste) in plus; viata personala si sanatatea oamenilor vor fi la fel de afectate dar oamenii vor fi platiti mai bine; poate solutia investitiilor destepte in utilaje si echipamente performante si, mai ales, in perfectionarea profesionala a salariatilor ar fi o cale mai santatoasa de crestere a productivitatii si de obtinere, pe aceasta cale , a unei saptamani de lucru reduse;

– intreprinderile industriale trecute in proprietate particulara; in acest segment, mai ales proprietatea particulara romaneasca incurajeaza (indirect) participarea la miscarea sindicala; lipsa de experienta in management si in comunicare interna, lipsa de principii in tratarea problemei orelor suplimentare pot duce la conflicte din care sindicatele isi atrag folosul lor; din pacate, „victoriile” sindicale pe acest front sunt de cele mai multe ori contraproductive, pentru ca nu fac decat sa slabeasca eficienta companiei, cale sigura spre restructurare sau faliment; companiile multinationale sau transnationale posesoare ale vechilor „perle” ale economiei romanesti gestioneaza mult mai bine problema sindicala si sunt mult mai putin dispuse la compromisuri;

Si totusi, mai mult de 50 % din valoarea creeata de economia romaneasca este rezultatul altor categorii profesionale. Sindicatele nu au aderenta in aceasta zona. Guvernul, ca participant la reglementarea pietei muncii, nu are mecanisme si nu este foarte preocupat sa consulte aceste categorii de lucratori. Unii dintre ei sunt dezinteresati de timpul de lucru, stiu ca au nistre rezultate de atins pentru care sunt recompensati si atat. Altii sunt recompensati conform reglementarilor legale in vigoare si nu de putine ori raman peste program pentru plati suplimentare. Altii depasesc cu mult durata normala a zilei de lucru, si-ar dori ca acest lucru sa nu se intample dar nu pot iesi din „cercul vicios” al sarcinilor multe; de multe ori angajatorii lor nici nu vor sa auda de plata orelor suplimentare.

Cu sinceritate, nu cred ca este neaparat necesar ca instututii mamut sa-i apere pe acesti oameni. Vorbim de oameni educati si informati, cu pret pe piata muncii care au, mai mult ca toti ceilalti, optiunea de a-si schimba seriviciul can ceva nu le convine, constituindu-se in acest fel intr-un factor de reglementare a pietei muncii.

Problema cea mai importanta este ca nu stim ce isi doresc ei. Cum vad aceasta problema si, modul in care gandesc ei ar trebui sa fie decisivc pentru economia romaneasca. Pentru ca in cazul lor, legatura dintre productivitate – programul de lucru si salariu este cea mai clara. Daca nu suntem de acord cu aceasta legatura ar trebui sa ne gandim seriso in ce fel de economie ne dorim sa activam…