Stiti sa visati? (2)

Reveriile sau visele de zi pot fi folosite – dupa cum spuneam intr-un posting de mai devreme – ca un instrument pentru auto-optimizare, pentru auto-motivare. Exista chiar psihoterapii full-version care se bazeaza pe reverii si imagerie dirijata. Psihoterapia catatim-imaginativa de exemplu.

Insa acum as vrea sa vorbesc despre o alta utilizare terapeutica a fanteziilor cu ajutorul filmelor. Da, ati citit bine, despre filme este vorba. Despre utilizarea fictiunii ca instrument clinic.

Un numar din ce in ce mai mare de psihoterapeuti recomanda ocazional cate un film pacientilor lor.

Filmul ca varianta „alternativa”, moderna de biblioterapie, care sa provoace acea „cautare transderivationala” de care vorbesc Bandler si Grinder pe ici, pe colo. In spatele expresiei exotic-bombastice de mai devreme se ascunde o realitate banala: in fiecare film ne cautam de fapt pe noi insine, cu problemele, conflictele si solutiile noastre.

Filmul potrivit, la momentul potrivit poate sa completeze fericit sesiunile de psihoterapie, sa faciliteze intelegerea, cautarea solutiilor, schimbarea. Filmul furnizeaza si completeaza modele, ofera inspiratie si speranta.

Deasemenea ii transmite celui care il vede mesajul ca nu este singur, ca problema lui nu este unica, iar atunci cand altii s-au confruntat cu situatii similare au gasit solutii. Este un mesaj important.

Fictiunea ca instrument terapeutic nu este o idee noua. Incepand din anii 1930 un terapeut mai nonconformist pe nume William C. Menninger utiliza in terapie diferite forme de fictiune, povestiri, poezie, romane. Filmul utilizat in psihoterapie devine astfel doar o continuare fireasca a acestei idei, fiind dupa cum spuneam doar o varianta mai accesibila si mai usor de acceptat de biblioterapie. Intr-o lume in miscare care nu mai are rabdare sa citeasca.

Exista chiar si utilizari „formative” ale filmului in psihoterapie.

Anul acesta, aflandu-ma intr-o mica sesiune de hoinareala terapeutica am ajuns si pe la Universitatea Sigmund Freud din Viena unde am avut ocazia sa stau putin de vorba cu dl. Alfred Pritz, rectorul universitatii. N-am rezistat tentatiei si l-am intrebat care este cea mai apreciata activitate din universitate. Mi-a raspuns zambind ca proiectiile de film. Proiectii urmate de discutii, analize, interpretari si eventuale strategii terapeutice despre filmul respectiv intre studenti si psihoterapeuti cu experienta.

E o idee generoasa care ar merita „clonata” si pe la noi. Videoproiectoarele s-au ieftinit. Ar mai ramane sa gasesc o sala si – mai ales – un public dispus sa inlocuiasca popcornul cu tehnici psihoterapeutice 🙂

Dorin Victor Vasile
www.psihoterapie.net