Vietuirea in afara propriei fiinte

Ca nu mai suntem un popor ci o populatie e un adevar pe care, cu obiectivism, ar trebui sa ni-l asumam si sa lucram pentru a-l anula, in timp. Din ce in ce mai superficiali si lipsiti de valoare morala, am inceput sa vietuim in afara noastra, sa ne auto-evaluam si sa-i invitam pe ceilalti sa ne evalueze, in functie de rezultatele unor celebritati sau profesionisti pe care ii cunoastem (sau pretindem ca…) sperand ca poleiala acestora sa devina contagioasa si sa se reverse si asupra noastra.

Zilele trecute eram la o cafenea cu un bun prieten, proaspat aterizat de pe plaiuri Americane. Discutia lancezea si, la un moment dat , mi-am auzit numele rostit la o masa vecina. Nu am obiceiul sa trag cu urechea la discutia celorlalti , dar cand tonalitatea este ridicata, sa vrei si nu poti sa-i ignori. Un director de dezvoltare al unei banci celebre din Romania avea o discutie cu un quasi-candidat la postul de Director de Filiala, acesta din urma fiind cel care imi facuse „onoarea sa ma introduca in discutie „:
– Eu mai am cateva propuneri interesante, inclusiv d-na Tudorancea , de la Nefertiti, mi-a propus o serie de job-uri interesante ; stiti, m-a hantuit, ca sa zic asa, haha !
– Interesant, si ce posturi v-a propus ?
– Pai, doua erau de branch manager, pachetul era interesant , peste ce oferiti dvs. si al treilea cred ca de director de filiala, dar nu m-a interesat banca (urmau cateva strambaturi dispretuitoare) , asa ca nu am continuat discutia pe aceasta tema?
– Am auzit de Tudorancea si de Nefertiti… ati trecut si peste assesment pentru aceste posturi ?
– Sigur, tot, chiar m-a felicitat d-na pentru rezultatele obtinute ; ramanem in legatura indiferent de rezultate, ne-am mai vazut de cateva ori, am facut schimb de opinii acum cu criza, s-ar putea sa avem si ceva proiecte comune, am devenit parteneri, ca sa zic asa…

Pe „candidatul vanat de noi ” , gura-mare de la masa vecina il vedeam pentru prima oara. Am vrut sa-i acord circumstante atenuante, mi-am sunat colegii sa verific daca a ajuns , totusi , in agentia noastra. In cinci minute a venit raspunsul : candidase direct, il vazuse un coleg pentru postul de branch manager , iar feed-back-ul fusese negativ .

Intre timp Gura-mare ajunsese cu „alipirea la celebritate ” la Dinu Patriciu, cu care pretindea ca a colaborat la un proiect si pe care il stia bine ; ” un om deosebit, nu asa cum il denigreaza unii ” , dupa a introdus in ecuatia celebritatii contagioase si cativa politicieni, un actor… Gura-mare nu facea altceva decat sa se prezinte pe sine prin reputatia celor pe care ii cunoastea (sau pretindea ca). Celuilalt nici prin cap nu-i trecea (sau cel putin nu lasa sa se vada) ca e in prezenta unui individ care ii vinde covrigei uscati prezentandu-i calitatile deosebite ale laptelui UH ce poate inmuia covrigeii!

Nu sunt o celebritate, sunt un om care incearca sa-si faca meseria cat mai bine si sa isi croiasca un drum drept intr-o aglomerare socio-urbana nu tocmai organizata. Nu povestesc acest mic incident pentru a demonstra ceva legat de propria mea persoana ci pentru a accentua si a pune in discutie un mod de comportament ce videaza fiinta umana de propria valoare : „alipirea la celebritate ” sau „vietuirea in afara propriei fiinte ” .

Aceast incident mi-a adus aminte de o alta poveste, promiscua, petrecuta cu 4 ani in urma, in firma in care lucram . Angajatii de aici aveau obiceiul sa bea impreuna „cafeaua de dimineata ” in receptia firmei, impartiti in mici grupulete si discutand – de regula- despre urgentele zilei respective. Discutia aluneca uneori si spre viata personala, mai erau si mici barfe de culise… ca-n viata. Intr-o astfel de dimineata, pentru ca au ramas doar ” baietii ” si pentru ca unul dintre colegi urma sa se casatoreasca ( povestea ce fericit e, cat de norocos e ca a intalnit-O, cat de nerabdator e sa ajunga in fata ofiterului starii civile, etc) au inceput sa se laude , care mai de care, cu prietenele, iubitele, sotiile. De grup s-a apropiat si unul dintre soferii firmei, un tinerel fara prea multa minte dar cu aere de Don Juan de margine de Bucuresti. Vazand ca a ramas singurul „nelaudat ” si ca partenerele celorlalti colegi aveau un anumit statut , (cum la el nu era cazul pentru ca unde nu-s nici minte, nici atitudine, nici bani, fetele nu prea se ingramadesc) s-a trezit spunand ca are o relatie cu HR-ul firmei . Brusc, soferul ignorat pana de curand, a devenit mult mai vizibil; pentru scurt timp valoarea sa a crescut in ochii celorlalti, de parca valoarea HR-ului s-ar fi reflectat si asupra micului impostor. Pentru cateva ore, minute (in functie de cum au descoperit „sperjurul” ) soferul cu pricina a simtit gustul celebritatii (la nivel local, liga secunda… dar, tot celebritate). HR-ul , o domnisoara cu prezenta si aere aristocratice, usor infatuata, ironica, inteligenta, a aflat mult mai tarziu gogorita soferului si … l-a ignorat. O discutie cu soferul nostru nu ar fi facut decat sa continue operatiunea acestuia de „alipire la celebritate ” si sa-l re-propulseze, pentru cateva minute/ore/zile, in atentia publica. Cred ca e cea mai buna rasplata pentru vanatorii de stima nemuncita.

Imaginea vinde. Adevarat ! Dar , raportat la un unic cumparator, fara continut va vinde o singura data. Nu luam in calcul categoria celor care dau de doua ori in aceeasi groapa si se mira ca n-a astupat-o nimeni intre timp!

Celebritatea aduce avantaje : o loja mai buna la teatru, un abonament mai ieftin la sala, invitatii gratuite la evenimente mondene, amabilitatea functionarilor publici, etc. Dar… ca natie avem nevoie si de calitate nu numai de invelis lucitor. Celebritatea vinde dar… uneori te vinde.

Am avut norocul sa intalnesc oameni de calitate care, desi isi permiteau sa sune presedinti de multinationale si state in miez de noapte, nu apareau in „instantanee” alaturi de acestia, nu vindeau povestioare nostime revistelor glamour sau de scandal, si nici macar nu „scapau” un astfel de nume in timpul unor negocieri. Asta pentru ca sunt OAMENI nu umanoizi.

Am avut norocul sa intalnesc oameni care emanau putere prin toti porii, fara a lista numele celebritatilor ce-i sunt prieteni, fara a prezenta albumul de familie cu pozele unor personalitati ilustre, fara a face mici confidente cu privire la identitatea ultimelor iubite (de regula femei dupa care ofteaza cel putin cateva mii de masculi). Printre ei sunt si romani.

Am intalnit insa si umanoizi cu pretentii de mari intreprinzatori sau de profesionisti principiali ,ce isi prezentau valoare inexistenta 100% in functie de cei pe care ii cunosteau sau cu care colaborasera candva. Calitatea umana nu e contagioasa, celebritatea ietina insa, e mai rea decat rubeola – se ia repede si trece la fel de usor dar lasa urme inestetice. Celebrul Mirco Maschio – iubaret de vedete dambovitene- va ramane mult timp de acum inainte exemplul ideal pentru barbatul in care nu poti avea incredere. Nefericitul e si reprezentant al unei afaceri in Romania si cu siguranta celebritatea dobandita i-a afectat puternic si negativ aceasta latura a vietii. Cred ca, pe fondul crizei economice, regreta amarnic ziua in care a decis sa utilizeze „alipirea la celebritate” ca mijloc de a supra-evalua . Tarky a vrut si el putin din stralucirea lui Traistariu si a ramas cu ochii in soare si fundul gol. Acum cativa ani, inainte de izbucnirea scandalului, mii de romani se laudau in gura mare ca-l cunosc personal pe SOV ; dupa, uitasera si ca au depus bani la FNI.

De regula calitatea proasta si superficialitatea indeamna la stratageme ieftine si la „alipirea la celebritate”, calitatea umana isi permite sa ignore celebritatea pasagera !

Poate… macar unii dintre noi… macar o zi pe saptamana… renuntam la a ne afisa relatiile personale si profesionale, cu scopul de a castiga plus-valoare umana… poate !