Sarabanda falimentelor băncilor private românești de la 1900. Povestea speranțelor românilor speculate de impostorii postrevoluționari și de lacunele legislației bancare

În țara noastră nu exista o lege bancară, ambele bănci fiind înființate ca simple societăți comerciale, neavând girul Băncii Centrale. În vremea acestor evenimente, Leonida Teohari , un om de afaceri care fugise în anii 80 în Canada, revine în țară și se implică în ambele proiecte, ajutându-i financiar pe fondatori pentru înregistrarea băncilor. Peste ani, va declara:

Sarabanda falimentelor băncilor private românești

„Când am observat că Dacia Felix şi-a permis treizeci și două de Mercedes-uri să dea la membrii board-ului, când am văzut că Dacia Felix şi-a luat board-ul de directori în şedinţă la Paris, după aia şi-a luat board-ul de directori în şedinţă prin Italia, după aia m-am trezit cu ei în America, la Campionatul Mondial de Fotbal, ce bancă, nici băncile americane, din New York, nu pot să-şi ia un board de directori, să umble în jurul lumii şi să facă şedinţe, când, de unde au fost banii ăştia.”

Poți citi și: Caritas. Povestea schemei Ponzi românești prin care românii, după 5 decenii de comunism, au sperat să se îmbogățească în 3 luni

Anul 1997 vine cu primele sincope, atât pentru Credit Bank cât şi pentru Dacia Felix. Se acordă dobânzi atractive, urmate firesc de credite neperformante. De la Credit Bank a primit sume fabuloase Ilie Alexandru, patronal Hermes Slobozia, cel care va simți atingerea rece a falimentului și solitudinea închisorii pentru înșelăciune.

Hotelul Căprioara din Sinaia, cota 1400, este cumpărat de Gigi Kent cu bani împrumutați de la Credit Bank. Hotelul era un loc frecventat de politicienii și afaceriștii acelor ani. Același Teohari va împrumuta, de la ambele bănci, sume cumulate în valoare de cincizeci de milioane de dolari. După ce i se deschide un dosar penal trece granița fraudulos. Pleacă în Canada, țară în care va sta până când condamnarea se va prescrie. Va declara cu nonșalanță că este un păgubit al celor două bănci „surori”, Dacia Felix şi Credit Bank.

O altă bancă celebră a fost Banca Albina, înfiinţată în 1996 şi intrată în colaps în mai 1999. Unul dintre acționarii băncii, cetăţeanul italian Giovani Giovanardi, a primit cele mai multe împrumuturi.

Mihail Iovu, lichidator bancar, explica situația acestei bănci:

„O bancă mică, avea doisprezece unităţi. În Bucureşti avea două, mai bine nu avea niciuna, că de aici i s-a tras. La Bucuresti, la sucursala cea mai mare, asta care am spus că era în Smârdan, acolo n-am recuperat decât 3%. Prin această sucursală s-au dat credite puţin zis aiurea. Aici chiar bănuiesc că s-au dat credite şi în situaţia în care cei care le-au luat au ştiut că nu le vor mai da niciodată şi că nici nu vor mai fi urmăriţi”.

În 2012, când procedura de lichidare a fost terminată, s-a constatat că banca crease un prejudiciu de zece milioane de dolari americani, după ce se împrumutase la dobânzi de 400%.

O altă bancă fondată în primele luni ale anului 1990, Bankcoop a intrat în faliment în luna februarie a anului 2000. Cauza principală a căderii a fost, de asemenea, acordarea de credite fără acoperire. Justiția l-a tras la răspundere pe Alexandru Dinulescu, fost director, iar acuzația pricincipală a fost luarea de mită. Dinulescu a fost arestat preventiv, după eliberare reușind să fugă în Statele Unite ale Americii. În anul 2003 este extrădat, se reîntoarce în România și este întemnițat, începând astfel executarea pedepsei de zece ani de închisoare.  În povestea Bankcoop un personaj cu greutate este și celebrul Cătălin Botezatu, unul dintre cei mai mari datornici ai băncii falimentare. Lichidatorul bancar Mihai Iovu declara:

„Sigur că s-au luat toate măsurile necesare, dar acest domn nu are bunuri înregistrate pe numele lui”.

Botezatu a fost arestat preventiv la vremea respectivă, în urma cercetărilor fiind însă achitat. Nici atunci și nici mai târziu nu a dat prea multe declarații legate de episodul Bankcoop, în urma căruia s-a tras linie și a rezultat o pagubă de 330 de milioane de lei. Din suma aceasta, cinci sute de mii de dolari reprezentau datoria lui Botezatu. Despre tragedia aceasta, construită migălos cu credite acordate fără garanții sau cu garanții simbolice, renumitul creator de modă declara:

„E un subiect închis, pe care nu vreau, eu nu vreau să-l mai deschid, pentru că nu vreau să mai dezgrop nişte morţi, nefavorabili unor perioade, unor partide şi aşa mai departe şi tocmai de aceea nu comentez nimic.”

Anul 2000 nu a adus sfârșitul lumii, cum prevesteau unele povești copilărești. Pentru unele bănci însă a a dus abisul. Una dintre acestea a fost și Banca Populară. Căderea acestei bănci a însemnat  prejuducierea a mai mult de treizeci de mii de deponenți, iar suma totală a prejudiciului a fost 63,3 milioane de lei. Și de această data o lacuna legislativă a generat drame, la vremea respectivă legea neprevăzând că băncile populare trebuie să funcționeze sub reglementarea Băncii Naționale Române.

Din nefericire, acest aspect a avut consecințe nefaste, niciunul dintre oameni neputând fi despăgubiți de Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare. Doar 21,49% din cuantumul total al datoriilor către fosta bancă au putut fi recuperate de către lichidatorul judiciar, adică aproximativ 12,9 miliarde de lei vechi. Trăgând linie, s-a constatat că din totalitatea banilor încasați un procent de 55,68% a reprezentat cheltuielile de recuperare.

Un alt caz, unul și mai misterios pentru că în poveste apărea și numele fostului şef al Serviciului Român de Informaţii, Virgil Măgureanu, este cazul Columna, bancă în acţionariatul căreia majoritatea era deținută de Manel Finanz, o companie elvețiană. Reprezentant al acestei companii elvețiene era Marius Țîrlea, ginerele lui Ion Ceaușescu, unul dintre frații fostului dictator comunist. Columna a declarat falimentul în anul 2003, la vremea respectivă CEC și FPS având depozite de 30 de milioane de dolari americani. Dintre toți deponenții, doar doi au făcut solicitări oficiale pentru a primi compensații în valoare de 10.000 de lei de la Fondul de Garantare, o situație care a făcut ca Banca Națională a României să se autosesizeze.

Sorin Ovidiu Vîntu înființa în anul 1996 Fondul Naţional de Investiţii (F.N.I.), o altă poveste-sursă de teorii conspiraționiste, printre angajații fondului regăsindu-se mai mulți ofițeri în rezervă ai serviciilor de informaţii românești. Tot în anul 2000 a venit și falimentul Fondului Național de Investiții, mai mult de jumătate din cei trei sute de mii de investitori păgubiți cerând despăgubiri după tristul epilog al fondului. Agenția de Valorificare a Activelor Statului, care a preluat datoriile de la CEC, a restituit aproximativ 300 de milioane de dolari.

Scenariul unei comedii proaste ar putea fi scris după istoria afaceristului oltean Dinel Staicu care, împreună cu directorii Băncii Internaționale a Religiilor, fugea, după falimentul instituției bancare, în Ungaria, schimbându-și complet înfățișarea, renunțând chiar la propriul nume. Cu un nume nou, Dinel Nuțu era totuși arestat și adus în România pentru a executa pedeapsa primită în urma acuzațiilor de fraudă bancară. Reușește să obțină anularea pedepsei, o decizie uimitoare dar care va fi înțeleasă mai târziu, odată cu punerea sub acuzație pentru abuz în serviciu a judecătoarelor implicate în proces.

Vezi și: Adevărata istorie a producției de avioane în România. Uzinele etalon în perioada de glorie, de la 1928 în prezent

Sarabanda aceasta a falimentului unor bănci care a dus la ruinarea unor cetățeni și la îmbogățirea altora nu se mai poate repeta în zilele noastre potrivit părerii specialiștilor care spun că sistemul bancar actual are mecanisme cu rolul de a  împiedica generarea unor astfel de falimente de răsunet.

Specialiştii sunt de părere că astfel de falimente răsunătoare nu ar mai putea avea loc astăzi, în sistemul bancar. Odată cu intrarea în Uniunea Europeană și integrarea în NATO, România a adoptat norme europene care acoperă vechile lacune. Trecerea a fost destul de dificilă, unele măsuri au fost, din punct de vedere politic, greu de adoptat, românii au trebuit să se convingă pe ei înșiși că trebuie să adopte și să respecte reguli mult mai clare care fac imposibile căderile sistemului financiar sau atacurile la sistemul bancar, drame prin care trecusem cu toții încă de la începutul anilor 90.

Trecerea unui număr de la ani de la aceste colapsuri financiare și experiența dobândită în anii „europeni” ai României au dus la concluzia că, în situațiile prezentate mai sus, încercările de salvare a acelor bănci eșuate nu ar fi avut succes cu siguranță și există posibilitatea ca aceste încercări să fi generat probleme și mai mari.

În cifre, situația dramelor bancare din perioada 1999-2006 arată astfel: 327.564 de deponenţi a şapte bănci intrate în faliment au fost despăgubiți de Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare cu suma de 512,2 milioane de lei. 470.353 de deponenţi nu au mai solicitat restituirea depozitelor bancare, 94% dintre ei având de recuperat sume infime. Făcând un total al sumelor care nu au mai fost solicitate ajungem însă la 6,4 milioane de lei.

Cea mai mare sumă plătită de Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare a fost 273,2 milioane lei pentru cei 197.252 de deponenţi care au solicitat compensaţii în urma falimentului Bankcoop. Falimentul Băncii Internaţionale a Religiilor a dus la un cost de 186,1 milioane lei pentru Fond, bani care au fost acordaţi pentru 102.787 deponenţi. Locul trei al acestui odios clasament este ocupat de Banca Albina (36 de milioane de lei împărţiţi unui număr de 24.461 deponenţi).

Creatorii acestor dezastre au fost implicați în anchete punctuale, faptele nu au fost uneori demonstrate. Nu s-a judecat situația în ansamblu, justiția nereușind să tragă la răspundere astfel toate persoanele responsabile. Cei care au fost închiși au fost puțini și în general nu oameni de la vârful organizațiilor, ci oameni din eșaloanele secunde ale managamentului băncilor sau ale firmelor beneficiare ilegale de credit.

Timpul a trecut și, după mai mult de trei decenii de la înființarea primei firme care purta un nume de bancă, foarte mulți dintre cei care au fost implicați în povestea falimentului celor zece entități financiare au murit.

Vezi și: Conacul Bilcescu-Alimănişteanu, de la comoara României anilor 1930, la paragina contemporană. Povestea unică a castelului unuia dintre creatorii Băncii Naționale