Adevărata față a Nababului – prințul Cantacuzino, cel mai bogat român al anilor 1800. Motivul pentru care și-a donat salariul de primar

I se spunea „Nababul”, în anii în care cuvântul acesta era un neologism, pe timpul vieții sale a avut un rol determinant în politica românească, îndeplinind atât funcția de primar al capitalei între 1869 și 1870 cât și pe acelea de ministru și prim-ministru, iar urmele trecerii lui prin viață sunt astăzi palate.

Cantacuzino. Povestea „Nababului”

Numele său, Cantacuzino, era un nume vechi, scris în pagini de legende vechi de secole. Se născuse la 22 martie 1832, ultimul vlăstar al vechii familii nobile, descendent direct din voievozi români, din împărați bizantini. Tatăl său, vornicul Grigore Iordache Cantacuzino, era descendent direct al domnului Constantin Brâncoveanu.

A studiat la București dar și Paris. În anul 1858, când își ia doctoratul în drept aici, în orașul luminilor, scrie o filă de istorie, fiind primul fiu de nobili români care atinge această performanță. Revine în țară și devine judecător la Tribunalul Ilfov, apoi consilier la Curtea de Apel Bucuresti. La 4 mai 1864 demisionează.

Învierea. Povestea sărbătorii pascale de la paharul închinat în cinstea sultanului la consumerismul din secolul 21

O incursiune în istoria sărbătoririi de Înviere ne dezvăluie amănunte uluitoare, care pot intriga oamenii zilelor noastre dar nu miră pe niciun cetățean racordat la…

Paștele în vremea Ceaușeștilor. Povestea anilor ’80 în care Dumnezeu era interzis iar mieii erau marfă de contrabandă

Pentru tinerii vremurilor noastre, care în noaptea de Înviere dansează lasciv pe mesele cluburilor de fițe din marile orașe, prăpădind sute de euro pe roabe…

Un an mai târziu îl regăsim în loja masonică Sages d’Heliopolis, participând intens la „monstruoasa coaliție” care a dus la îndepărtarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la conducerea României. După lovitura de stat de la 11 februarie 1866 reintră în magistratură, fiind numit președinte al Curții de Apel București. A fost ales deputat în Adunarea Constituantă de la 1866, unde a făcut parte din comitetul însărcinat cu elaborarea Constituției din 1866.

Cariera sa are multe repere ca deputat și senator în Parlamentul României. În scurtul său mandat de primar al Bucureștiului a dispus ridicarea monumentului „Fântâna George Grigorie Cantacuzino” din Parcul Carol I. A fost de două ori ministru de Interne (11 aprilie 1899 – 9 ianuarie 1900 si 22 decembrie 1904 – 12 martie 1907), a condus Consiliul de Miniștri, a fost ministru al Lucrărilor Publice (16 decembrie 1873 – 7 ianuarie 1875), ministru al Justiției (24-27 ianuarie 1870).

După trecerea în neființă a lui Lascăr Catargiu a preluat conducerea Partidului Conservator, în iulie 1900 moderând ședința partidului care a ratificat fuzionarea cu Partidul Constituțional (cunoscut în istorie ca partidul junimist). Șapte ani mai târziu, în luna aprilie a anului1907, a fost nevoit să predea conducerea Partidului Conservator lui Petre P. Carp, după fuziunea tuturor formațiunilor politice consevatoare.

Despre prințul Cantacuzino știm că era extrem de erudit și că își punea cunoștințele în slujba țării. În timpul mandatului său de ministru al Finanţelor din perioada 1873-1875 a înfiinţat Credit Funciar Rural, în fapt prima instituţie bancară cu capital exclusiv românesc. Credea cu toată ființa sa în reducerea bugetară, era adeptul economiei la sânge, fapt ce a a dus la demisia sa de onoare, determinată și de oprobiul public.

În timpul în care a fost primar al capitalei s-a implicat foarte mult în modernizarea Bucureștiului, dezvoltând mai ales ceea ce considera o necesitate vitală în ridicarea economiei: căile de comunicaţie. Rămâne în istorie ca primarul care a înfiinţat prima staţie pentru transportul public local.

Vezi și: Generalul Pacepa. Un munte de legende și o avere de 80.000 de dolari în anii ’70. Spionul care l-a trădat pe Ceaușescu și a scris istorie în România

În lucrarea sa „Cronologia Bucureștilor” Gheorghe Parusi consemnează:

„Consiliul Comunal încurajează iniţiativa celor care doresc să înfiinţeze omnibuze pentru transportul persoanelor şi bagajelor de la gările drumurilor de fier pentru alte curse în oraş. Până la 1872, se vor înfiinţa trei linii de omnibus.”

Tot acum se inaugurează frumosul Bulevard Regina Elisabeta. În al doilea mandat la primărie, în anul 1913, se preocupă de electrificarea tramvaielor și de construirea, din propriile fonduri, a unei minunate fântâni pe dealul Filaret. Este un fapt real că niciodată nu a încasat salariul de primar, donându-l constant.

„Nababul”, supranumele său din timpul vieții, se datora colosalei sale averi. În zilele noastre măreția lui Cantacuzino este vie încă în cele trei palate: Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, astăzi sediu al Muzeului Național „George Enescu”, Castelul Cantacuzino din cartierul Zamora din Bușteni, devenit celebru și în rândul adolecenților după filmarea serialului Netflix „Wednesday” și Palatul Cantacuzino de la Florești, cel cunoscut și sub numele „Micul Trianon”, din nefericire o ruină, ultimul vis al prințului Cantacuzino rămânând neîndeplinit, moartea sa și primul mare război al omenirii punându-se în calea îndeplinirii.

Există și povești legate de zgârcenia, dar și de filantropia sa. Se spune că niciodată nu avea bani la el, nici măcar în zilele în care servea cina cu prietenii săi nu atât be bogați ca el în oraș, prieteni care erau nevoiți să achite și consumația Nababului. A fost cu siguranță, în perioada Belle Epoque, cel mai bogat român, unul dintre ultimii reprezentanți ai unei caste ce tindea să dispară, boierii vechi.

Despre el, Nicolae Iorga despre el că a fost „cel din urmă reprezentant al boierului mare de odinioară”, iar istoricul Georgeta Filitti îl portretizează astfel:

„Gheorghe Grigore Cantacuzino, supranumit Nababul, este un om politic, un ctitor din spaţiu românesc extraordinar de interesant. El a fost doctor în drept, doctorat obţinut la Paris. Familia însăşi era bogată, prin căsătorie prin moşteniri, dar a mai fost ceva, aurul negru decoperit pe moşiile lui, de aceea s-a numit şi Nabab, acest boier român cu obârşii bizantine să fie cel mai bogat om din ţară.”

Legendele privind zgârcenia sa se regăsesc și în memoriile unor contemporani. I.Gh. Duca,  în „Portrete și amintiri”, descrie în note amuzante cum Cantacuzino își ținea mâinile „dosite în buzunare, de unde se auzea zăngănitul ritmic al unor obiecte metalice”. Se spune că avea însă în permanență la el toate cheile seifurilor în care păstra acte și documente și nu bancnote sau bani de aur.

Gheorge Grigore Cantacuzino a fost tatăl a cinci copii. Doi au murit de difterie, în aceeași blestemată zi.

Există și povești care evocă o concurență aprigă între Nabab și regele Carol I.

Georgeta Filliti a fost preocupată și de acest aspect:

„Palatul Cantacuzino este această provocare, acest „defi” pe care l-a aruncat Nababul. Nu neapărat a vrut să egaleze Palatul Regal, dar în orice caz a vrut să demonstreze că poate să se ridice o construcţie la fel de solidă, cu tavane pictate cu stucatură foarte bogată.”

Fiind un adept al conservatorismului, nu a acceptat nimic „neromânesc” în proiectele edificilor sale, încredintând unui român lucrările, lui Ion Berindei, iar majoritatea materialelor folosite pentru construcție fiiind din România. Pot fi consultate și astăzi planurile, schițele, listele de materiale ale arhitectului Berindei. Vom constata că meșterii români care au muncit la ridicarea palatelor au folosit și marmură de Rușchița.

Palatul are o fațadă emblematică decorată de celebrul Emil Wilhelm Becker cu emblema istorică a Cantacuzinilor, iar cei doi lei încearcă să ridice clădirea la înălțimea celor care au inspirat-o demult, superbele palate franțuzești. Palatul bucureștean a fost inaugurat în anul 1906, un an cu însemnătate istorică, anul jubileului lui Carol I, domn de 40 de ani. Despre eveniment a scris aceeași Georgeta Filitti:

„Invitaţii au fost pe măsură, deşi casa este destul de spaţioasă după mentalitatea noastră, nu putea să îi curprindă pe toţi cei 600 de invitaţi. Şi atunci au fost în 2 serii, principele, principesa, principesa Maria şi principele Ferdinand. Nababul îşi putea permite un lucru care era ascultat cu sfinţenie: fumatul era interzis!”

„Casa cu Lei” (palatul s-a consacrat sub această denumire) a devenit biroul ministrului şi reşedinţa întregii familii a prințului Cantacuzino. Aici, în sălile imense ale palatului, muzica va avea o însemnătate extraordinară. Nora prințului, Maruca, avea să dezvolte o amiciție ce se va transforma apoi în incandescentă iubire cu George Enescu. Povestea lor de dragoste se va consuma în deceniile ce urmau să vină.

Ai mai putea citi: Atletul Albanez – Afacerea Memishilor din Slatina. Prăvălia celor mai iubiți albanezi din România a marcat filele de istorie din anii ’80

Castelul din Bușteni este o altă urmă memorabilă lăsată de Nabab în istorie. Locuinței de vară a familiei Cantacuzino i s-a pus piatra de temelie în anul 1901. Pe terenul unde avea să se ridice palatul fusese o casă de vânătoare. Un deceniu s-a lucrat pentru acest proiect. În anul 1911, la inaugurare, construcția beneficia de curent electric și de o rețea proprie, independentă, de distribuire a apei, două aspecte ce sunt banale astăzi, dar în 1911 erau considerate extrem de moderne. Asemenea „Casei cu lei” din București, Palatul din cartierul Zamora a fost proiectat de un arhitect român, Grigore Cerchez.

La Bușteni impresionează marmura de Carara, cel mai pur stil art nouveau, vitraliile decorate cu stema familiei și, de puțin timp, elementele ce amintesc faptul că aici a fost și un platou de filmare al serialului de succes „Wednesday” produs de Netflix.

Din nefericire, prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino a mai trăit doar doi ani după inaugurarea Palatului de la Bușteni. Avea în plan un alt edificiu impunător la Florești, în județul Prahova, acolo unde voia să construiască o replica a Micului Trianon, de fapt un cadou pentru cea mai mare dintre nepoatele sale, Alice.

Georgeta Filitti descrie astfel momentul acesta:

„Nababul moare în 1913, deşi mai trec ani până noi intrăm în război, din 1914… din acea clipă, acea hidră a războiului era în mintea tuturor şi puţini se mai apucau să facă investiţii de genul acesta.”

Clădirea a avut parte de o inaugurare, deși lucrările erau în plină desfășurare, în anul 1914. Odată cu primele focuri ale Marelui Război, lucrările au încetat definitive, iar anii care au trecut au transformat ultimul vis al  prințului Cantacuzino într-o ruină.

Vezi și: Uzinele Reșița. Locul unde NU s-au turnat piesele Turnului Eiffel