Cate ceva despre psihoterapia organizationala

As vrea sa va marturisesc una dintre dilemele mele de cand am initiat – prin bunavointa dlui Musatoiu – acest blog despre psihoterapie pe „dailybusiness”.

Este o dilema legata de identitatea acestui blog. Mai precis ar trebui sa ma hotarasc daca vorbesc despre psihoterapie ca si business (psihoterapia este evident SI o profesie, SI un „business”, SI o forma de a-ti castiga existenta) sau vorbesc mai degraba despre psihoterapia aplicata in business?

Nu am un raspuns simplu, de aci si dilema mea.

Iar pana am sa imi lamuresc aceasta dilema identitara am sa vorbesc probabil in acest blog despre amandoua, despre psihoterapia CA business si psihoterapia PENTRU business.

Iar astazi pentru inceput, putin, incomplet si timid cateva ganduri despre „psihoterapia organizationala”.

Desi multi psihoterapeuti nu se sfiesc sa vorbeasca cu voce tare despre „psihoterapie organizationala” (suna exotic, nu-i asa?) altii, mai moderati, prefera varianta de „clienti organizationali pentru psihoterapie”.

Care ar putea fi acesti „clienti organizationali”? Care ar fi diferentele fata de clientii obisnuiti?

Am sa fortez un exemplu. In alte tari (SUA, Germania, etc) unele servicii psihologice (forme de psihoterapie) sunt decontate de casele de asigurari. Am putea spune ca respectivele case de asigurari sunt „clienti organizationali” pentru serviciile de psihoterapie, platind pentru anumite persoane, asiguratii lor adica.

Principala plangere care se aduce relatiei cu acest gen de client (casa de asigurari adica) este aceea ca falsifica relatia psihoterapeut-pacient in zona ei cea mai sensibila, aceea a confidentialitatii. Casa de asigurari, ca platitor al unor servicii are tot dreptul sa stie pe ce anume da banii. De aici probabil si preferinta Caselor de asigurari din toata lumea pentru terapiile scurte, adeseori ineficiente dar usor cuantificabile, gen terapiile cognitive. Casa isi doreste o raportare periodica despre ce anume s-a facut in cabinet, despre „diagnostic” (impropriu spus, pentru ca un psihoterapeut nu pune diagnostice), despre rezultate. E un fel de menage a trois care face lucrurile mai complicate si mai dificile decat e nevoie.

(Nu, deocamdata nu exista acest pericol, in Romania casele de asigurari de sanatate (oare o fi corect sa folosesc pluralul?) nu deconteaza servicii de psihoterapie dar sunt un bun exemplu de „client organizational”.)

Ce ar fi insa daca un angajator oarecare si-ar propune sa cumpere pentru angajatii lui servicii de psihoterapie? Motivele pot fi destule si plauzibile, asa cum un angajator gaseste in mod analog destule motive pentru a cumpara de exemplu servicii de educatie pentru angajatii lui.

Vorbim in acest caz de psihoterapie organizationala? Prin ce s-ar deosebi aceasta de psihoterapia obisnuita?

Dorin Victor Vasile
www.psihoterapie.net