Reversul unui salariu indestulator

Un bun prieten, manager de top in sistemul bancar s-a zbatut zilele trecute , la propriu , intre viata si moarte. Mai precis a fost intr-o stare de quasi-coma vreo 3 zile.

Pana mai ieri era un om profund invidiat, pentru ca fiicele sale studiaza in Elvetia, pentru ca locuinta sa e pe malul unui frumos lac de langa capitala, pentru ca masina sa costa peste 200 000 euro, pentru ca valoarea unora dintre ceasurile sale o depaseste pe cea a unui apartament la periferia Bucurestiului, pentru ca este permanent inconjurat de obiecte de arta de un bun gust desavarsit, pentru ca biblioteca sa ofera salas unor editii princeps la care multi bibliofili abia viseaza, pentru ca… Astazi incepem sa ne rugam sa nu-I impartasim experienta ultimelor saptamani.

Multi dintre noi se cred rude apropiate ale lui Superman si uita ca bateria aceea numita cord (poetii prefera sa-I spuna inima) trebuie totusi incarcata din cand in cand. Prietenul meu face parte din aceasta categorie. In ultimii 5 ani a avut doar 3 saptamani de vacanta , si acelea fractionate (evident cu mobilul deschis…). In ultimii 3 ani a reusit, cu greu , sa ajunga la mare doua week-end-uri (prelungite) si ne-a facut pe toti sa ne simtim vinovati ca l-am deturnat de la actiuni mult mai importante decat jucatul mingii pe plaja. Programul sau de lucru incepea la 8 dimineata si se termina la 9-10 seara ( Asta cand nu avea proiecte problema si nu dormea la hotelul de vis-a-vis, 2-3 ore pe noapte, lund-o apoi de la capat ziua urmatoare).

Ei bine, acum 3 saptamani , satula de cafea, tigari, nesomn, stress si neuroni ucisi in masa de criza economica sau problemele clientilor, inima sa a luat o pauza. A fost un pre-infarct urat, dureros, dublat de 3 zile de semi-inconstiinta. Ne-a speriat ingrozitor pe toti. Dincolo de durerea pricinuita de posibilitatea pierderii unui prieten drag, involuntar ne-am apucat sa ne facem bilantul orelor de somn, a cafelelor baute, a pachetelor de tigari arse zilnic, a numarului de proiecte cu care ne-am incarcat, a situatiilor surpriza ce apar in familie a?. Si noi ne credeam rude ale lui Superman! Pana cand?! Pana ne vom da seama ca de fapt suntem doar bolnavi, iar diagnosticul neacceptat in Romania si privit cu ironie auto-suficienta este workaholic. De regula „tratamentul” prescris este un an sabatic… imaginati-va in Romania cati angajati si-ar permite un an de pauza ? Hilar, nu?!
[img=582][/img]
Luna aceea de concediu stabilita de lege si nerespectata de majoritatea angajatilor si/sau angajatorilor nu a fost arbitrar aleasa. E termenul minim de care are nevoie un organism pentru a se reface dupa un an de munca. Programul de lucru de 8 ore nu a aparut pentru ca cifra respectiva e mai atractiva ci pentru ca dincolo de cele 8 ore organismul nu mai functioneaza decat cu tulburari fizice sau psihice semnificative.

Este evident ca salariile mari implica si munca pe masura, dar poate ar trebui uneori sa avem puterea de a spune NU in fata ispitei. Daca medicii nu erau buni profesionisti, tot ceea ce amicul meu a creat pentru familia sa s-ar fi risipit in 2-3 ani iar el ar fi murit inainte de a fi trait.

Eu vreau sa „traiesc” intai si sa mor abia dupa, asa ca saptamana aceasta , pentru prima oara am refuzat un proiect cu termen de livrare urgent , deoarece ca ar fi insemnat sa muncesc si noaptea. Sper sa nu ramana doar un accident!