Umorul si politica

Una dintre temele de reflectie foarte recente care mi-au consumat putinul timp dedicat activitatilor non-profit a fost umorul. Daca ar fi sa rezum intr-o singura fraza impactul umorului as zice „nici nu vei sti ce te-a lovit”. Mergand mai departe sustin ca este unul dintre cele mai subtile moduri de a genera schimbari de opinie si mai ales schimbari imbratisate puternic in sistemul de credinte al persoanei.

De ce musteste media de atata satira politica? Am un raspuns foarte simplu format din 2 cuvinte: disonanta cognitiva. Vorbim de disonanta cognitiva in acele nu foarte dese situatii in care continem doua idei conflictuale in acelasi timp, de unde si starea de tensiune si discomfort care vine la pachet. Nu putem petrece mult timp in aceasta stare, este foarte neplacuta, ne pune la indoiala imaginea despre sine. Cum s-ar spune, loveste in ce are omul mai scump. Prin urmare vom cauta rapid strategii de evadare din aceasta stare.

Sa presupunem ca un grup de oameni il simpatizeaza pe un anumit politician. Intamplator membrii aceluiasi grup vizioneaza o satira savuroasa care il portretizeaza pe politicianul simpatizat atat de amuzant inca nu se pot abtine sa rada copios. Exact aici intervine disonanta cognitiva (uneori denumita si cognitiv-emotionala): „am ajuns in situatia sa rad de (prin urmare sa dispretuiesc) un om pe care il admir”. Gandul nu va fi formulat mereu intr-o maniera clara, insa vom resimti foarte clar spasmul si junghiul, si in acel moment ne vom dori sa facem ceva ca sa iesim din impasul opiniilor.

Unul din mecanismele de aparare implicate va fi chiar schimbarea opiniei despre „simpatizat”. In masura in care satira a fost cladita pe fapte verosimile, in fapt nu ne ramane alta varianta decat sa ne schimbam parerea despre (deja) fostul simpatizat. De fapt, ce este mai usor: sa acceptam ca am fost temporar vrajiti de charisma unui politician sau sa acceptam ca am ajuns sa apreciem oameni de care pana si noi insine am rade?

Eu zic ca raspunsul este simplu…