Un experiment a arătat că suprapopularea poate duce la extincție. Deși trăiau în paradis, șoarecii s-au atacat fără motiv, au format ierarhii și la sfârșit s-au autodistrus

Experimentul „Universul 25” este unul dintre cele mai terifiante experimente din istoria științei și poate fi o dovadă teribilă că omenirea nu poate trăi în pace. Ceea ce arăta a paradis pentru șoareci s-a transformat rapid în supraaglomerare fără control, colaps al populației și modele de comportament aparent sinistre. Cercetătorii au repetat exercițiul de 25 de ori, iar de fiecare dată rezultatul a fost același.

Cercetătorul american a creat un univers utopic pentru micile rozătoare. De aici și denumirea de „Utopia Șobolanilor”. Cunoscut ca „Universul 25,” experimentul a creat raiul pe pământ al șoarecilor care includea alimente nelimitate, spațiu pe niveluri multiple și apartamente izolate pentru rozătoare.

„Universul 25” era un rezervor de formă pătrată cu latura de 2 m și înălțimea de 1.5 m, în care se păstra o temperatură constantă de 20 grade, ideală pentru șoareci. Animalele introduse aici aveau apă și hrană din abundență. Practic acesta era un paradis al rozătoarelor întrucât nu existau dușmani naturali, totul era septic (se făcea curățenie săptămânal, iar medicii veterinari se asigurau că grupul are o sănătate fizică deplină), bolile erau „eradicate”, iar existența din belșug a hranei elimina lupta pentru supraviețuire, scrie evz.ro.

Sistemul de hrănire și de alimentare cu apă era gândit astfel încât aproape zece mii de șoareci s-ar fi putut hrăni concomitent fără să simtă vreun disconfort.

Faza A – perioada de adaptare (0 – 104 zile)

În prima zi au fost introduși în habitat 4 masculi și 4 femele. După ce s-au adaptat cu noul mediu, șobolanii au creat un fel de diviziune teritorială și au început să contruiască cuiburi. În ziua 104 s-au născut „șobolanii noi”, cei care au fost concepuți în „paradis”

Faza B – Creșterea rapidă a populației (între zilele 105 – 314)

În această fază populația de rozătoare s-a dublat la fiecare 55 de zile și s-a dezvoltat un tip de structură socială în care dimensiunea cuibului depindea de „poziția socială” a părinților.

Faza C – Începutul sfârșitului (zilele 315 – 559)

În această fază a experimentului în populația de șoareci se făcuseră ierarhii.

Calhoun a fost martorul unei dinamici surprinzătoare: șobolanii au început să se devoreze între ei, deși aveau mâncare și apă din belșug. Numărul populației a crescut foarte mult, iar rolurile de conducere erau ocupate.

Masculii au început să-și dispute conducerea grupului, iar pe acest fond a apărut o nouă categorie socială, cea a „oropsiților”, compusă din exemplare tinere, victime ale agresiunilor șoarecilor în putere care ocupau centrul rezervorului.

„Oropsiții” au dezvoltat un psihic din ce în ce mai precar. Culmea, într-un univers în care spațiul devenea o problemă, aceștia erau din ce în ce mai puțin agresivi, refuzându-și rolul social de apărători ai femelelor gestante și ai puilor.

Astfel a apărut  un stres suplimentar pe femele care au compensat printr-o creștere a agresivității pentru a-și apăra progeniturile. Însă, în mod ciudat, agresivitatea nu mai era îndreptată doar spre exterior ci, culmea, spre interior, adică spre propriii pui.

Vârful acestui comportament aberant a fost atins în momentul în care multe femele au început să-și atace puii, retrăgându-se în cuiburile superioare și refuzând împerecherea.

Faza D – Perioada de dispariție (zilele 560 – 1588)

Din grupul „oropsiților” au apărut treptat noi personaje denumite „frumoșii” sau „dichisiții”. Aceștia se distingeau de ceilalți întrucât aveau blana impecabilă și a acordau mult timp igienei personale și îngrijirii aparenței. Membrii grupului refuzau să lupte pentru teritoriu sau pentru femele, nu se împerecheau și duceau o viață absolut pasivă.

La un moment dat, „masculii frumoși” și „femelele izolate” reprezentau majoritatea populației. Pe măsură ce timpul a trecut, mortalitatea juvenilă a ajuns la 100%, iar reproducerea a ajuns la zero. În rândul șoarecilor pe cale de dispariție s-a observat homosexualitatea și, în același timp, canibalismul a crescut, în ciuda faptului că exista hrană din belșug.

Femelele refuzau să-și mai educe puii. Aceștia, de cele mai multe ori, deveneau victime ale propriilor mame lovite de „instinctul” canibal.

În ziua cu numărul 1780 a murit ultimul locuitor al acestui paradis.

Momentul în care specia nu s-a mai putut salva

În momentul în care era limpede încotro se îndrepta populația de șoareci, Calhoun a încercat un nou experiment. A extras din rezervor mai multe perechi de șoareci pe care le-a transferat în alte rezervoare, în condiții la fel de ideale, în care nu mai exista „stresul spațiului”. A fost surprins să constate că, spre deosebire de primii șoareci care începuseră să se înmulțească în condiții ideale, aceștia n-au renunțat la comportamentul pasiv, găsindu-și sfârșitul fără să se împerecheze, mai scrie sursa citată

În dezbaterile cu alți medici și cercetători, pe baza concluziilor experimentului Univers 25, s-au formulat întrebări despre posibile asemănări dintre comunitatea șobolanilor și comunitatea oamenilor:  Societățile supra-populate și închise se vor comporta ca cea a șobolanilor din Univers 25?

Spre deosebire de șobolani, Calhoun a spus că oamenii folosesc conceptul, ideea de spațiu, dar că în acest proces există o limită: “densitatea populației ar putea depăși abilitatea omului de a mai folosi ideea de spațiu cu care gestionează numărul în creștere al oamenilor”.

Cu alte cuvinte, observațiile lui Calhoun desprinse din experimentul Univers 25, ar putea deveni parte din realitatea oamenilor. Însă, spre deosebire de șobolani, oamenii folosesc de ideea de spațiu cu ajutorul căreia reușesc să evite conflictele. Dar, este posibil, în cazul supra-populației, să se ajungă peste limita care acum face viața posibilă în comunitate.

Citește și: Ifosele noii generații de ucenici din construcții: „Nu lucrez la înălțimi, nu mă urc pe schelă, nu ma voi chinui să car singur cine stie ce saci de ciment de 40-50 kg”