Cum a exploatat Alexandru Ioan Cuza un vid legislativ pentru a realiza Mica Unire

Pe 24 ianuarie 1859, Adunarea Electivă a Țării Românești l-a ales pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor, încheind procesul de unire a Țării Românești cu Moldova. Această alegere reprezenta un pas important pentru Mica Unire, într-un context european și internațional favorabil. Totuși, acest moment istoric nu a fost unul izolat, ci rezultatul unui lung proces de evoluție politică și socială, relatează descopera.ro.

Te-ar mai putea interesa și: Paștele ortodox și catolic se întâlnesc, după 1700 de ani. O unire istorică în 2025!

foto: Alexandru Ioan Cuza

Cum a exploatat Alexadnru Ioan Cuza un vid legislativ pentru a realiza Mica Unire. Povestea unei manevre politice de succes

Cum s-a întâmplat Mica Unire. Anul 1848 a fost marcat de revoluții în întreaga Europă, impulsionate de ideile naționalismului, iar în teritoriile locuite de români ideea unirii celor două principate românești a început să câștige teren. În acest context, Gheorghe Bibescu a desființat Vama din Focșani, un pas simbolic care a contribuit la apropierea celor două principate.

Aceasta a fost doar prima mișcare dintr-o serie de acțiuni care aveau să ducă la realizarea unirii. În perioada următoare, în timpul Războiului Crimeii (1853-1856), unirea celor două principate a fost tot mai des discutată, iar contextul internațional a favorizat această mișcare. Propaganda unionistă, activă mai ales în Franța, unde Napoleon al III-lea susținea ideea unirii, a avut un rol decisiv în promovarea acesteia.

După încheierea Tratatului de pace de la Paris, la 30 martie 1856, Moldova și Țara Românească au intrat sub protecția marilor puteri europene, iar în cadrul acestei protecții au fost organizate Divanuri ad-hoc.

Aceste adunări aveau rolul de a face propuneri pentru realizarea unirii, iar la început, unii boieri moldoveni nu au fost de acord cu unirea, din cauza temerii că rolul Moldovei ar fi diminuat în cadrul unui stat unit, iar mutarea capitalei la București nu era bine văzută. Totuși, în urma alegerilor din ambele principate, Divanurile ad-hoc au aprobat unirea, iar la 9 august 1857, Napoleon al III-lea și regina Victoria au discutat despre o posibilă unire parțială, cu doi domnitori, două guverne și două Adunări Legislative. Aceste discuții au fost urmate de un aviz favorabil pentru unirea Principatelor.

În final, la 19 august 1858, puterile europene s-au întâlnit la Paris și au adoptat „Convenția de la Paris”, un document esențial care a stabilit statutul Principatelor ca teritorii autonome sub suzeranitatea Porții, păstrându-le sub protecția marilor puteri europene. Această convenție a funcționat practic ca o constituție a vremii, stabilind cadrul legal pentru unirea celor două principate, iar în 1859, alegerea lui Alexandru Ioan Cuza a marcat începutul unui nou capitol în istoria României, prin realizarea unirii.

Te-ar mai putea interesa și: Mesajul lui Marcel Ciolacu pentru români, după întrunirea cu Patriarhul Daniel. „Importanța consolidării parteneriatului”