EXCLUSIV, Politologul Andrei Țăranu: România a rămas blocată în 2004. Avem nevoie de o agendă reală de politică externă

Care ar putea să fie obiectivele României la Adunarea generală a ONU, în momentul de față?

România, în acest moment, nu are cine știe ce mari dosare legate de Adunarea generală ONU, cu excepția, evident, a războiului din Ucraina și a tot ceea ce se întâmplă, probabil până duminică, în Republica Moldova.

Dacă există, să-i spunem, un dosar general, este unul care afectează nu doar România, ci întreaga Europă, legat de războiul hibrid pe care Federatia Rusă îl poartă împotriva democrației la nivelul Uniunii Europene. Aici, România ar putea să aibă un dosar comun cu întreaga Europă, dar așa cum observați, din nefericire, nu există o unitate europeană pe această temă. Sunt două țări, Ungaria și Slovacia, de exemplu, care se opun construirii unei politici externe, comune, cel puțin pe această speță, legată de războiul hibrid din Ucraina.

România, prin poziția ei geostrategică, poate să influențeze direct securitatea europeană sau totul depinde de alianțele din care face parte? Unde ar putea să se implice mai activ?

România nu poate să se implice mai mult. Ceea ce poate să facă, și ar fi de dorit, dar din nefericire nu se întâmplă, este ceea ce spuneam anterior, și anume să aibă o politică mai activă la nivelul Uniunii Europene, astfel încât să construiască dosare comune, cel puțin cu țările din Europa Centrală și Est. Adică, în cazul nostru, Polonia și Țările Baltice, legat, să-i spunem, de declararea unei no-fly zone în Ucraina.

Președintelui Nicușor Dan i s-a reproșat faptul că nu a acceptat sau că nu este alături de Polonia și Țările Baltice pentru a crea o zonă de securitate din exteriorul granițelor românești și nu fix la graniță, cum s-a întâmplat și se întâmplă de atât de multe ori, și ca efect, pătrund drone sau alte aparaturi de zbor pe teritoriul NATO. Deci, asta ar putea să fie o formulă comună. În al doilea rând, ceea ce ar putea să facă România, ar fi să încerce să își folosească, în măsura în care mai are, influența în țări terțe.

La un moment dat, România avea niște relații excelente, pe vremea lui Ion Iliescu, cu China, de exemplu, sau cu Vietnamul, sau cu țări din Orientul apropiat, precum Siria. Nu uitați, România a fost singura țară care a avut ambasade în Siria, în timp ce nu mai exista nici o alta din țările europene sau din SUA. Cred că acestea ar fi fost niște avantaje competitive importante pentru politica externă românească, astfel încât să poată să pătrundă, hai să spunem, într-o relație de securitate medie.

Din nefericire, toate aceste forme de competitivitate au fost pierdute în timp. Și asta, cum să spun, s-au pierdut biologic. Mulți dintre diplomații din perioada comunistă au fost nevoiți să se retragă, unii dintre ei nu mai supraviețuiesc.

Citește și: Șeful diplomației americane exclude doborârea avioanelor rusești care violează spațiul aerian al NATO

Citește și: Rusia pregătește tineri moldoveni pentru manipularea alegerilor prin ONG-ul „Evrazia”

Avem acest hiatus între un corp de persoane foarte îmbătrânite din Ministerul de Externe și o subfinanțare cronică a Ministerului de Externe, fără să avem niciun dosar foarte clar în ceea ce privește politica externă a României. Practic am rămas blocați în anul 2004: NATO și Uniunea Europeană. De atunci, lucrurile s-au schimbat foarte mult în Europa și în lume.

Cum ar trebui să se poziționeze România, astăzi, în chestiunea recunoașterii statului palestinian, având în vedere relațiile istorice pe care le-a avut cu Palestina și cu OEP?

România s-a pronunțat despre acest lucru din 1988. România recunoaștea un stat palestinian, chiar când nu exista acest stat palestinian. Aduceți-vă aminte de relațiile excepționale pe care le avea Nicolae Ceaușescu cu Yasser Arafat și relațiile României cu Autoritatea palestiniană au continuat să fie bune până de curând.

Așa că România nu are aici o problemă. Noi recunoaștem Palestina, repet, în toate formulele sale. Și încă din 1964, dacă nu mă înșel, odată cu apariția OEP (Organizația pentru Eliberarea Palestinei).

Așadar, am recunoscut autoritatea palestiniană, imediat după 1990. Și, în sfârșit, recunoaștem alături de Uniunea Europeană și de UNESCO existența unui stat palestinian. Deci aici România nu trebuie să facă nimic. Nu-i Franța, nu-i Marea Britanie.

Aveți cunoștință ca vreunul dintre demnitarii români în funcție să se fi pronunțat legat de situația actuală din Fâșia Gaza, de exemplu? Ar fi normal să se pronunțe oficial, legat de conflictul israelo-palestinian?

Asta este altceva. Cred că nu s-a pronunțat absolut nimeni în România. Ar fi normal să se pronunțe? Nu știu. Habar nu am dacă ar fi normal să se pronunțe. Vedeți, România are de făcut în acest moment o alegere foarte grea. O alegere între Statele Unite/Israel și Uniunea Europeană.

O proporție uriașă dintre țările europene sunt, în acest moment, în favoarea palestinienilor. Iar dacă statele respective nu au început să facă demersuri de recunoaștere a statalității palestiniene, societatea presează foarte mult.

Cunoașteți cazul Italiei de acum două zile, când milioane de italieni au ieșit în stradă și ieri au declarat grevă generală, plecând tocmai de la demonstrațiile pro-Palestina și anti-Israel. Deci avem, pe de o parte, această formulă a Uniunii Europene – poate nu în integralitatea ei – , dar în cea mai mare măsură, și poziția americană.

„România preferă să nu ia nicio măsură, adică să nu facă nicio declarație, să tacă cât poate de mult.”

Există avantaje în această tăcere, poate fi văzută ca o formă de neutralitate?

Eu nu-mi dau seama care sunt avantajele, în acest moment, legate de această tăcere, dar evident că la un moment dat va trebui să plătim ceva. Fie că relația cu Israelul se va îmbunătăți și mai mult, fie relația cu Europa se va consolida … vom da senzația că România este, cu adevărat, un stat care este aproape de principiile europene, de drepturile omului și așa mai departe. Aceasta este o alegere pe care o poate face doar președintele, nici măcar ministrul de externe.

Deci președintele, în calitatea lui de reprezentant al statului român, ar trebui să ia o decizie legat de acest dosar, de această speță.

Având în vedere relațiile tradițional bune ale României atât cu Israelul, cât și cu Autoritatea Palestiniană, există totuși premise reale ca Bucureștiul să joace un rol mai vizibil – fie diplomatic, fie umanitar – în actuala criză din Gaza?

Nu! România nu este în stare. România, în acest moment, dacă are una, să spunem, două spețe de care să se ocupe, de ce nu ar acorda ajutorul umanitar Ucrainei? De ce să nu acorde know-how democratic și de aquis comunitar Republicii Moldova? România este într-o situație economică proastă. Nu este momentul în care să își deschidă cămările și pentru o a treia poveste, pe care nici nu o gestionează foarte bine, după cum observați.

Altfel, nu uitați că, totuși, relațiile României cu Israelul sunt istorice. Există o comunitate evreiască masivă sau evrei români în Israel. Acesta este un avantaj pe care România nu ar trebui să-l piardă, neapărat.

„Turcia se dorește să fie o putere regională în Orientul apropiat, face un joc între NATO și Rusia” – Andrei Țăranu.

Sigur că România poate să joace diplomatic, așa cum a făcut-o, între Israel și Autoritatea palestiniană, în măsura în care, știu eu, la un moment dat, i se va cere să facă niște negocieri, dar mai mult de-atât nu cred. Aceasta, în primul rând pentru că pentru că noi nu avem aceleași ținte diplomatice, cum are Turcia. Turcia este totuși o țară cu aproape 100 de milioane de locuitori. România, dacă mai are, vreo 19-18 milioane. De asta spun, nici nu e bine să ceri mai mult decât poți să dai.

Cât de relevantă ar putea fi pentru România participarea la marile summituri ale ONU din acest an – cel privind schimbările climatice și cel dedicat dezarmării nucleare?

Cu dezarmarea nucleară, în primul rând, nu ne cheamă absolut nimeni că aia se întâmplă în Consiliul de Securitate. Noi am avut o singură dată posibilitatea să fim membri nepermanenți în Consiliul de Securitate și am ratat această șansă pe vremea domnului Klaus Iohannis. În timp ce la discuțiile pe la linia climatică, da, asta ar fi bine dacă ar fi să susținem Franța, să îl sprijinim pe Macron în acest demers.

Mai ales că, din nou, e un subiect care, vedeți, este cu puternice implicații de loialitate. Spun acest lucru apropo de discursul de alaltăieieri al lui Trump la Organizația Națiunilor Unite și cu reacția lui împotriva, „așa zisei, încălziri globale”. Deci, el a zis că nu crede; că energiile regenerabile nu-s bune. Iar s-a întors la drill, baby, drill.

Deci, toată povestea asta îmi arată că, din nou, și aici este un conflict, un dosar între SUA și Uniunea Europeană. Aici, cred că, însă, Uniunea Europeană are dreptate și cred că România ar face bine, încă o dată, să își arate suportul pentru politicile europene.

Totuși, din perspectiva dumneavoastră, care sunt principalele provocări pe care le are România de urmărit în consolidarea poziției sale pe plan internațional, în momentul de față, dar și în anii care urmează?

Treaba aceasta legată de consolidare ar însemna că există ceva solid și acum îl consolidez. Nu avem. Principalul element, probabil, pe care ar trebui statul român să-l construiască, ar fi să facă, în primul rând, o agendă, pe care să o prezinte și cetățenilor și care să fie discutată, cât de cât, la nivelul societății prin intermediul Parlamentului. Să avem o acțiune comună, ceea ce ar da foarte bine. Aduceți-vă aminte cât de puternic a fost suportul societății românești pentru integrarea în NATO și în Uniunea Europeană.

„De aici ar trebui să construim un plan de țară și, după aceea să îl consolidăm. Dar acum nu ai ce să consolidezi” – Andrei Țăranu, politolog.

După 2007, din nefericire, societatea românească, nu a mai fost niciodată invitată să își dea cu părerea despre politica externă, din nefericire. Deși, după cum observați, cetățenii români sunt deja împărțiți în tabere, legate de războiul din Ucraina, de sprijinul sau nu al Federației Ruse, tabere de pro-europeni și anti-europeni.

Avem, deci, la nivelul societății niște reverberații, la care statul, Ministerul de Externe, Serviciile secrete, președintele, nu răspund niciodată. Ceea ce, evident, generează frustrare și niște așteptări nerealiste, din partea cetățenilor referitor la ceea ce ar trebui să facă România. Politicienii au tot soiuri de „chestii” de-astea cu mândria națională, cu interesul național și tot soiul de cuvinte goale, care au caracter ideologic și care, după cum observați, prind la foarte mulți.

Putem să-i bănuim pe oficialii români că politica de a nu spune nimic este intenționată?

Sigur că este intenționată. Dar asta vine din trecutul nostru, nici măcar din comunism, chiar de dinaintea regimului comunist.

„Statul român nu au conversat niciodată cu propriii cetățeni. Mai ales cu subiectele importante. Ori între timp societatea s-a maturizat sau, cel puțin o parte de a societății s-a maturizat, și așteaptă mai multe lucruri de la stat – Andrei Țăranu, politolog.”

Inclusiv discuțiile serioase pe această temă lipsesc. Ori, cel puțin în perioada comunistă și, de ce nu, în timpul lui Traian Băsescu, a existat – și continuă să existe – această idee că cetățenii sunt infantili și nu trebuie informați, că nu se pricep, că degeaba le explici și așa mai departe. Iar consecința este vizibilă: dacă ne uităm doar la serviciile consulare, vedem că sunt execrabile și vedem cât de prost se poartă mulți dintre reprezentanții Ministerului de Externe, aflați la post, cu propriii cetățeni.

Fie că vorbim despre servicii consulare, fie despre ambasade sau despre institutele culturale, se remarcă aceeași superioritate a funcționarilor față de propriii cetățeni, cei pe care ar trebui să-i asculte, măcar pentru că sunt plătitorii de taxe și impozite. Dar nu, nu există un asemenea tip de diplomație publică. Iar această lipsă se reflectă în voturile care ne surprind și în nefericirile care apasă societatea românească.

Citește și: România la Adunarea Generală a ONU: Oana Țoiu va pune accent pe securitatea europeană, criza din Ucraina și soluții durabile pentru Orientul Mijlociu