Vinerea Mare – moartea și îngroparea Domnului, zi aliturgică. Denia Prohodului Domnului

În seara de Vinerea Mare se cântă Prohodul și se înconjoară biserica cu Sfântul Epitaf, este o procesiune de înmormântare. Epitaful pe care îl poartă preoții ajutați de credincioși simbolizează trupul Mântuitorului. După procesiunea din jurul bisericii, Sfântul Epitaf este așezat pe Sfânta Masă din altar, unde rămâne până la Înălțare. Punerea pe Sfânta Masă reprezintă punerea Domnului în mormânt.

În Vinerea Mare se face pomenire de sfintele, mântuitoarele și înfricoșătoarele Patimi ale Mântuitorului

Răstignirea nu era practicată de evrei. Cu excepția crucificării a 800 de locuitori ai Ierusalimului de către regele Alexandru Ianeu în 87 î.Hr., în Palestina această pedeapsă era aplicată doar de către autoritatea romană.

Cel care primea condamnarea la moartea pe cruce era dezbrăcat de haine, biciuit și obligat să parcurgă drumul până la locul execuției, cu bârnă orizontală a crucii în spate, legată de mâinile întinse. Sentința era pronunțată de către conducătorul provinciei într-un loc public.

Din Scriptură aflăm că, după ce Hristos a fost biciuit, Pilat, spălându-se pe mâini, rostește sentința. Mântuitorul Hristos este trimis spre locul răstignirii, purtându-și crucea.

„Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor”

Ajuns la locul execuției, brațul orizontal al crucii era fixat cu ajutorul cuielor de brațul vertical. înfipt din timp în pământ, iar picioarele condamnatului puteau fi așezate pe un scăunel de picioare, ceea ce ușura durerile, dar lungea supliciul.

Ele puteau fi și țintuite fără sprijin, ușor îndoite, cu tălpile lipite de stâlpul vertical. În vârful acestuia se fixa o scândură pe care era consemnată vina condamnatului, în cazul Domnului: „Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor”.

Trupul mort, coborât de pe cruce, putea fi aruncat într-o groapă comună, împreună cu instrumentele execuției sau putea fi încredințat oricui s-ar fi milostivit să-l îngroape.

Din Sfintele Evanghelii cunoaștem că Iosif din Arimateea L-a coborât pe Domnul de pe Cruce și l-a îngropat împreună cu Nicodim, în mormântul său aflat într-o grădină din apropierea locului răstignirii.

Moartea biruită prin moartea lui Hristos

Moartea a intrat în creație prin despărțirea omului de Dumnezeu. Din iubire față de om, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat și a primit moartea de bună voie. A primit-o nu din curiozitate, ci pentru a o învinge. Astfel, Hristos întoarce rostul morții.

În loc de mijloc de trecere la cel mai redus grad de viață, moartea este folosită de Hristos ca mijloc de biruire a ei, afirmă părintele Dumitru Stăniloae.

Hristos a învins moartea nu numai pentru că a fost Dumnezeu, ci și pentru că umanitatea Lui a fost fără de păcat

Pentru Hristos moartea nu era inevitabilă, deoarece El, fiind străin de păcat, nu purta în sine germenele morții. Hristos nu moare de o moarte naturală, rezultat al unui proces ce culminează cu descompunerea fizică, nu este atins de vreo boală, ci primește moartea de bună voie. De aceea îndură moartea în toată grozăvia ei, moartea prin excelență.

Moartea suportată de Hristos naște în noi, dacă ne unim cu El, o stare nouă, de încetare a alipirii egoiste și pătimașe la cele ale lumii și de dăruire a voinței Lui de a ne iubi unii pe alții. Iar aceasta ne dă puterea de a birui și noi moartea, a scris Adrian Cocoșilă pentru crestinortodox.ro.

Spre deosebire de noi, care îndurăm moartea în mod pasiv, ca pe o consecință a păcatului, Hristos a întâmpinat-o în stare de maximă concentrare spre a o birui. În canonul pascal, compus de Sfântul Ioan Damaschin, se cântă: „Prăznuim omorârea morții”.

Din Sfintele Evanghelii aflăm că, în momentul în care Hristos și-a dat duhul, s-au arătat o serie de semne miraculoase: catapeteasma templului s-a rupt, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat și multe trupuri ale celor adormiți au înviat.

Punerea în mormânt a Domnului

De teama ca trupurile celor osândiți să nu rămână pe cruce și a doua zi, când se prăznuiau Paștile, iudeii cer permisiunea lui Pilat să se zdrobească fluierele picioarelor osândiților și apoi să fie coborâți de pe cruce. Se folosea acest procedeu spre a grăbi moartea celor răstigniți, scrie crestinortodox.ro.

După ce primesc acordul de la Pilat, ostașii zdrobesc fluierele picioarelor celor doi tâlhari, deoarece aceștia încă nu muriseră. Când au venit însă la Hristos, au constatat că El murise și atunci nu i-au mai zdrobit oasele. Spre a se convinge că Hristos a murit cu adevărat, un ostaș îi împunge coasta cu sulița și îndată au țâșnit sânge și apă.

Iosif din Arimateea și cu Nicodim iau trupul lui Hristos de pe cruce, îl ung cu aromate și îl înfășoară într-un giulgiu. Pe cap îi pun o mahramă, împlinind astfel, întru totul datina iudaică a înmormântării.

Evanghelistul Matei spune că mormântul în care Hristos a fost pus aparținea lui Iosif, iar de la Ioan aflăm că era „un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat” (19, 41).

Iudeii vor pecetlui piatra mormântului în nădejdea că uitarea să-L acopere definitiv pe Cel ce zăcea acolo. Dar ei nu vor putea opri astfel nici coborârea la iad și nici învierea lui Iisus, urmată de răspândirea noii credințe.

Mormântul lui Hristos rămâne gol. Nu mai este, cum spunem noi, „lăcaș de veci”. Acest mormânt ne vestește că și mormintele noastre vor rămâne goale, scrie crestinortodox.ro.

Citește și: Catedrala Națională – eveniment de sfințire a picturii în mozaic