Hanul lui Manuc – Adevărata poveste a unuia dintre cei mai bogați moșieri din Balcanii secolului 19

Manuc a fost de fapt Emanuel, Emanuel Mârzaian, un negustor armean care a venit pe lume la Rușciuc, în anul 1769. Avea 39 de ani când, pe un teren al Curții Vechi de pe malul Dâmboviței, s-a ridicat construcția hanului ce va deveni reper istoric amintit în cântece, în romane. Manuc Bei era la vârsta maturității un negustor foarte bogat, un bărbat frumos, cunoscut ca fiind un om bun la suflet, jovial, sociabil, un armean aventurier, cu o îndrăzneală și un fler ieșite din comun.

Manuc – o viață, o poveste și multe cântece și romane rămase

Evident, resursele financiare, contactele din lumea comercianților și interesele personale l-au propulsat în tumultuoasa viață politică și în vâltoarea diplomației. Există documente care atestă participarea sa decisivă în corespondența care a stat la baza relațiilor româno-ruso-turce, documente care ne întăresc convingerea că „Manuc a fost un om minunat, un adevărat diplomat care a scos din încurcătură pe foarte mulți oameni și a fost folositor în același timp turcilor, rușilor, domnitorului, boierilor din Țara Românească și tuturor acelora care și-au îndreptat rugămintea către el. Pentru acest motiv i s-a dat din partea tuturor acte de mulțumire și recunoștință.”

De altfel, Manuc fusese numit dragoman în vremea domniei sultanului Mustafa al IV-lea și în 1808 chiar Bei al Moldovei. Importanța sa politică, diplomatică, este probată de un amănunt istoric: în anul 1812, la hanul său, se semna Tratatul de la București. Documentul acesta diplomatic a stat la baza ocupării, de către Imperiul Rus, a teritoriului Principatului Moldovei dintre Prut și Nistru.

Învierea. Povestea sărbătorii pascale de la paharul închinat în cinstea sultanului la consumerismul din secolul 21

O incursiune în istoria sărbătoririi de Înviere ne dezvăluie amănunte uluitoare, care pot intriga oamenii zilelor noastre dar nu miră pe niciun cetățean racordat la…

Paștele în vremea Ceaușeștilor. Povestea anilor ’80 în care Dumnezeu era interzis iar mieii erau marfă de contrabandă

Pentru tinerii vremurilor noastre, care în noaptea de Înviere dansează lasciv pe mesele cluburilor de fițe din marile orașe, prăpădind sute de euro pe roabe…

Manuc ajunsese în Țara Românească, în capitala ei, cu șase ani mai devreme și legăturile sale cu diplomația și cu războiul ruso-turc vor face să se stabilească aici. Construcția hanului său a durat doi ani, arhitectura era una oarecum modernă, Manuc dorindu-și mult ca locul acela să iasă din tiparul construcțiilor vremurilor, care, toate, în secolul al XVIII lea, semănau cu niște veritabile fortărețe.

Din testamentul lui Manuc, redactat și autentificat prin semnătură în anul 1815, aflăm că, pe lângă terenul pe care a fost ridicat hanul, teren ce a aparținut Curții Domnești înainte de a-l cumpăra, a mai achiziționat și Dragomireștii din Vale, Dragomireștii din Deal, Curtea Veche, Bolasca, Trămudeasca, Giulești, Popești, Mudurgan, Brobodeț, Hagi-Gheorghe, Cuhnești.

Nu știm astăzi cum arăta prima arhitectura a hanului. Unele descrieri, identificate ca fiind făcute la începutul secolului a XIX lea, arată că subsolul includea cincisprezece pivnițe, construite cu boltă, parterul însemna și 23 de prăvălii, mai mult de zece magazii, tot aici locuiau servitorii, se gătea, mai erau și două saloane imense și un tunel în care aveau loc aproximativ 500 de persoane.

La etaj puteau fi cazați oameni în 107 odăi, iar curtea frumoasă a hanului zâmbea vizitatorilor printr-o cafenea și o micuță grădină, în mijlocul căreia era construită o fântână arteziană. Un chei din piatră, nu mai lat de un metru, fusese proiectat între fațada dinspre Dâmbovița și râu. Peste ani, după ce râul a fost canalizat, atunci când operațiunea aceasta a fost o necesitate, lângă această fațadă au mai apărut câteva prăvălii.

Când armele războiului ruso-turc au tăcut, Manuc și-a luat familia și a părăsit Bucureștiul, căutând liniștea la moșia sa de la Hîncești. Se îndepărtează din toate punctele de vedere de han și începe să se gândească la vânzare. În 1816 gândul acesta devine realitate, începe demersurile specifice acestei tranzacții, moare însă la 20 iunie 1817, o moarte care a lăsat multe povești să circule în secolul al XX lea. Cel mai probabil a murit în urma unui accident de călărie.

În vremea morții sale, toți urmașii săi erau încă minori, astfel întreaga sa avere a fost administrată de o epitropie. Cum marea parte a moșiilor sale erau în Țara Românească, epitropii au decis că o soluție viabilă ar fi arendarea tuturor acestor proprietăți. În luna decembrie a anului 1827 toată averea lui Manuc, în care includem și celebrul han, este arendată de Dimitrie D. Dedu și Nicolae Alexiu.

Vezi și: Generalul Pacepa. Un munte de legende și o avere de 80.000 de dolari în anii ’70. Spionul care l-a trădat pe Ceaușescu și a scris istorie în România

Zece ani mai târziu, la 11 ianuarie 1838, un cutremur lasă urme puternice în structura clădirii. Regăsim un raport al lui Faiser, arhitectul-șef al Bucureștiului, către Sfatul Orașului, datat în 15 ianuarie:

„Cercetând starea Hanului lui Manuc am văzut că la partea dinspre Dâmbovița zidurile s-au zmintit, plecându-să într-o parte cu vreo trei țoluri din a lor cumpănire; pentru aceia dar supui aceasta în cunoștința cinstitului Sfat ca să binevoiască fără întârziere a face cuvenita punere la cale ca să să îndatoreze chiriașii acei părți a eși din lăcuințele lor spre depărtarea primejdii ce-i amenință starea cea proastă a pomenitelor ziduri.”

Raportul lui Faiser a determinat constituirea unei comisii care a verificat clădirea hanului. Rezultatul a fost unul trist, specialiștii recomandând dărâmarea parțială și reconstrucția unei mari părți. În vremea aceea, unul dintre fii fostului proprietar, Murat, devenise major și era moștenitor cu drepturi depline. Nu a acceptat decizia comisiei și a început un război în justiție, un război ce a continuat până în 1842, constând în repetate și insistente jalbe, cereri, chiar amenințări. Deznădăjduit, obosit, Murat decide să vândă hanul, cedând înfiorătoarei presiuni. Mai mult decât atât, costurile care implicau păstrarea hanului ar fi generat o afacere total neinspirată.

Următorul proprietar a fost pitarul Dimitrie Iconomidis (cunoscut ca Economu). Dimitrie a fost asociat cu alte două persoane. Când a murit, în 1854, deschiderea testamentului său a dezvăluit modul în care averea sa a fost împărțită, egal, celor trei copii, care au continuat să gestioneze fostul han al lui Manuc până în anul 1860, când l-au dat în arendă, parțial, lui Milan Lomovici, în contract neregăsindu-se toate încăperile și dependințele hanului. Contractul, care avea patru ani valabilitate, a fost redactat și semnat la 23 aprilie 1860, iar lecturarea sa ne poate face să zâmbim:

„Se îndatorează dumnealui a se purta cu toată ceruta complezență, atât către pasageri, cât și ceilalți chiriași anuali ai hanului, dând fiecăruia onoarea ce merită, ca prin acest mijloc să nu se smintească reputația hanului.”

În anul 1860 celebrul pictor francez Dieudonné Auguste Lancelot vizita Bucureștiul și, inspirat de Hanul lui Manuc, îl imortaliza, într-o zi oarecare. În jurnalul său, pictorul scria și impresia acelei zile, câteva rânduri extraordinare din care putem simți atmosfera acelor vremuri, pictorul dovedind, prin scriitura sa, și faptul că poseda reale calități literare:

„Oamenii cu nervii delicați, cu pielea subțire, vor face bine să nu intre în acest han, dar curioșii, doritorii de a cunoaște trecutul, vor avea ce să vadă. S-a păstrat neatinsă prima sa fizionomie, întunecată din nenorocire de necurățenie. Cele două rânduri de galerii care leagă între ele patru mari corpuri de case, scara cea mare care servește cele două caturi, foarte elegantă, sub un chioșc cu acoperiș țuguiat și cu căpriori ieșeți afară sunt împodobite cu stâlpi și cu balustrade de un gust frumos și cu finețe lucrate. Am putea zice că e un palat de lemn; ar merita să fie restaurant.”

Un reper important în istoria Hanului lui Manuc îl reprezintă etapa din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, perioada în care a devenit cunoscut sub alt nume, Hotel Dacia. Astfel, după anul 1870, hanul a fost dezvoltat, s-au construit prăvălii noi, cerdace cu geamlâc, zidul ca de cetate fiind „spart” de nenumărate ferestre, de multe uși. Se crede că toate aceste modificări au slăbit rezistența construcției. Apoi toate prăvăliile au fost scoase în stradă iar zidurile au fost transformate în locuri de afișare a reclamelor: „La Curcubeu”, „La Cloșca cu pui”, „La Balon” și multe altele.

În anul 1862 hanul trece în proprietatea lui Lambru Vasilescu, acesta investind considerabil în reparații. După terminarea lucrărilor, Vasilescu alege și un alt nume, „Marele Hotel Dacia” sau, cum le plăcea unora să spună,  „Grand Hotel de la Dacie”. Hotelul avea și două săli imense și nu va trece mult timp până când acestea vor deveni locul unde lumea bună, protipendada bucureșteană, va participa la evenimente mondene de răsunet.

Iarna anului 1978 este un reper important în viața hotelului, în cele două săli începând să se organizeze și spectacole de teatru. D.I. Ionescu a fost un adevărat pionier. Tot aici, în sălile Marelui Hotel Dacia, celebrul iluzionist american James Lwone a susținut, urmărit de o mulțime de oameni, un spectacol de magie. Balurile mascate erau o altă atracție. De trei ori pe săptămână se organizau, iar orchestra condusă de violonistul Ludovic Wiest era marea atracție.

Ai mai putea citi: Atletul Albanez – Afacerea Memishilor din Slatina. Prăvălia celor mai iubiți albanezi din România a marcat filele de istorie din anii ’80

În epoca aceasta, hanul a fost gazdă a unor întruniri politice extrem de importante, mai ales cele din perioada Marelui Război. În perioada de neutralitate a României, aici, la Hanul lui Manuc, cereau intrarea în război personalități ca Nicolae Filipescu, Take Ionescu, Barbu Delavrancea sau Octavian Goga.

Hanul găzduia astfel, la un secol după ce tot acolo se purtaseră negocierile de pace care aveau să pună capăt războiului ruso-turc (1806-1812), alte tratative la fel de importante din punct de vedere istoric.

Din însemnările oamenilor care au vizitat hanul în diferite epoci putem să ne imaginăm grandoarea și atmosfera pe care o avea. Astfel, în lucrarea „La Roumanie”, francezul Jean Alexandre Vaillant descrie hanul folosind cuvintele ce aveau să rămână adevărată emblemă a locului: „imens caravanserai.”

Tot Lancelot scria, în zilele în care realiza frumoasa pictură:

„Curtea năpraznică îmi înfățișa priveliștea cea mai cu haz și cea mai variată din lume: tabără, depozit, târg, bursă, menajerie erau toate deodată; de-a lungul pereților coveltire, lăzi, corturi, baloturi de marfă, buți; în fund, în firide mari închise cu gratii teancuri de piei proaspete, lână umedă, coarne de bivol risipite peste tot, grămezi de paie și de băligar. În această învălmășeală, o frământare nesfârșită de birje, de țărani călări, femei purtând târguieli, cai deshămați care se scutură, nichiază și asvârlă cu picioarele dinapoi, câini care urlă, porci mari negri care grohăie de plăcere scormonind cu râturile pârâul de apă grasă care se scurge mereu din bucătărie.”

Vezi și: Uzinele Reșița. Locul unde NU s-au turnat piesele Turnului Eiffel

Cădirea a fost supusă unor restaurări importante în 1848, 1863, 1966-1970, 1991–1992 si 2009. În zilele noastre o după amiază a unui român al mileniului trei petrecută în curtea Hanului lui Manuc este și poezie și lecție de istorie și zâmbet.

Ai mai putea citi: Alexandru Marghiloman. Povestea misterioasă a unuia dintre cei mai controversați premieri ai României. Averea, pierdută dintr-un blestem?