Atletul Albanez – Afacerea Memishilor din Slatina. Prăvălia celor mai iubiți albanezi din România a marcat filele de istorie din anii ’80

Era 11 aprilie 2021 când „Gazeta Nouă”, o publicație locală, posta, laconic, această știre care îndolia Slatina, frumosul oraș de pe Olt ale cărui străzi aminteau și de Eugen Ionescu:

„Hashim Memish a murit noaptea trecută, la vârsta de 82 de ani, şi astfel ne mai despărţim de o parte frumoasă a istoriei Slatinei. De peste 300 de ani, familia Memish este una cu oraşul de pe malul Oltului, fiind cunoscută pentru braga vândută în micuţa prăvălie din oraşul vechi, dar şi pentru celelalte bunătăţi. Hashim ar fi împlinit, pe 18 mai, 82 de ani, dar Allah l-a vrut mai aproape pe bătrânul bragagiu. Trecerea fost una blândă, spun apropiaţii, Hashim a murit în somn.”

Am putea spune că se scriau în zilele acelea ultimele cuvinte ale unei frumose povești, dar, dacă am face asta, am greși teribil. La trei ani de la decesul celui mai bătrân Memish, povestea merge încă mai departe și vă propunem să ne întoarcem în timp, la începuturile ei. În Slatina există încă probabil cea mai veche băcănie din România și se pot cumpăra încă halviță, baclava, înghețate și rahat, produse care amintesc mai degrabă de trecut și despre care unii ar putea crede că nu se mai găsesc în zilele moderne pe care le trăim.

Învierea. Povestea sărbătorii pascale de la paharul închinat în cinstea sultanului la consumerismul din secolul 21

O incursiune în istoria sărbătoririi de Înviere ne dezvăluie amănunte uluitoare, care pot intriga oamenii zilelor noastre dar nu miră pe niciun cetățean racordat la…

Paștele în vremea Ceaușeștilor. Povestea anilor ’80 în care Dumnezeu era interzis iar mieii erau marfă de contrabandă

Pentru tinerii vremurilor noastre, care în noaptea de Înviere dansează lasciv pe mesele cluburilor de fițe din marile orașe, prăpădind sute de euro pe roabe…

Afacerea Memishilor a fost începută de Imer și au trecut de atunci trei secole. Este nedrept, dar unii oameni cred că nu este nimic mai interesant în povestea aceasta seculară decât vizita lui Ceaușescu sau a lui Charles de Gaulle, a lui Nicolae Iorga sau a unui alt localnic celebru, Ion Minulescu. Sunt azi chiar două băcănii ale familiei Memish în Slatina, două băcănii care comercializează și rahat făcut după rețeta autentică: una în partea de jos a orașului, cea mai veche, numiră „Atletul albanez” și alta un pic mai sus, „Enver Memish și fiii!”.

Afacerea Memishilor din Slatina a scris istorie în România

Povestea albanezilor care au deschis o afacere în România și nu au putut fi închiși nici măcar de comunism este una fabuloasă. Era 1724 când primul Memish trecea granițele și se stabilea în frumoasa urbe de pe Olt. De fapt, venea numai primăvara, vindea baclava și coloniale (vă recomand un joc: încercați să faceți un sondaj care să vă arate câți oameni care nu au trecut pragul vârstei de 40 de ani mai știu ce înseamnă „coloniale”!) apoi se întorcea acasă, în satul Tetovo, aflat astăzi pe teritoriul Macedoniei de Nord.

Este firesc să vă întrebați de ce se întorcea acasă iar răspunsul este că la Tetovo avea o mulțime de oi care pășteau pe cei trei munți deținuți de familie. Așadar, cu trei veacuri în urmă, Slatina era pentru Memishi doar un loc unde dezvoltaseră o afacere profitabilă, o afacere ce consta în două prăvălii, o căsuță în care locuia, un depozit en-gros de sare, zahăr. Peste iarnă, când Imer pleca la Tetovo, totul rămânea în grija unor țărani din Brebeni și Coteana, țărani cu care Memish dezvoltase o sinceră prietenie, bazată pe încredere totală. Fiecare primăvară însemna regăsirea acestor prieteni albanezi și români.

Imer avea șapte frați, iar copiii lui, Sabit, Aziz și Daud au ales să se stabilească definitiv la Slatina, ducând mai departe tradiția și afacerea ce va deveni parte a istoriei Olteniei. Au trecut războaie mondiale, furtuni, cutremure, au venit și au plecat asupritori, România s-a născut, a devenit regat, apoi republică. Braga Memishilor a continuat să existe pe taraba băcăniei din Slatina.

În anii aceștia de început ai poveștii comercianții străini erau tentați a alege porturi sau orașe mari pentru a dezvolta afaceri. Bucureștiul, Galațiul și Brăila erau în topul preferințelor. Slatina i-a primit pe Memishi cu brațele deschise și nu i-a mai lăsat să plece niciodată. Se spune că au fost tentative de pleca, una foarte serioasă în care Turcia ar fi fost destinația aleasă, dar mereu s-au întors acasă, în Oltenia ce le-a devenit cămin. Ultimii ani sub comunism au fost cei mai grei, anii în care liderii partidului unic puneau presiune pe familia albaneză, dar au rezistat.

Din 1720, când primul din neam a intrat în Slatina și până la începutul mileniului trei, toți au avut numai cetățenie albaneză. A fost o vreme, teribilă vreme, când Albania natală a fost invadată de trupele sângeroase ale lui Benito Mussolini și tiranul a decis ca toți albanezii din afara teritoriului să primească cetățenie italiană. Cu excepția acestei perioade, au avut numai cetățenie albaneză. A fost și motivul pentru care prăvălia lor a funcționat și în anii comunismului, ani în care cetățenii români nu mai aveau dreptul de a dezvolta afaceri private.

Așa cum deja am scris, finalul anilor 80 a venit cu presiunile în partea partidului comunist. Comuniștii voiau ca Memishii să renunțe la cetățenia albaneză, să devină cetățeni ai Republicii Socialiste România, să poată fi încorporați pentru a face stagiul militar. Evident, aripa bătrână a familiei a refuzat și au luat chiar hotărârea de a părăsi Slatina și România.

Înainte de a face acest teribil pas, au mai încercat ceva, făcând un memoriu către conducerea țării, memoriu în care detaliau istoricul familiei. Partidul a fost de neclintit, le-a dat însă acceptul de a merge în Turcia. Memishii au plecat însă nu au rezistat mai mult de trei săptămâni. Acolo turcii îi considerau români, niște români emigrați. Nu s-au simțit bine și au revenit în mijlocul oamenilor care îi iubeau sincer, oltenii cu vorba repezită și cu sufletul molcom. Au venit apoi evenimentele pe care unii le amintesc numindu-le revoluție și totul s-a limpezit.

Dacă am căuta prin cuferele de amintiri ale familiei, dacă am reuși să le citim sufletele, am afla multe fapte care ne-ar face să îi iubim și mai mult. Am afla poate și ajutorul dat armatei române, României, în cele două războaie mondiale, am citi documente care ar atesta cantitățile de ulei, sare, zahăr, ulei și alte asemenea produse trimise din Slatina Memishilor către frontul războaielor.

Denumirea devenită celebră a băcăniei, „Atletul albanez”, are propria istorie, una la fel de frumoasă. Era 1912, omenirea nu alăturase încă niciodată cuvintele „război” și „mondial”, când în Slatina a venit un circ. Printre multele atracții se afla și un contorsionist extrem de puternic, de viguros, care îndoia doar cu mâinile fiarele. Omul a strigat tare într-o zi că oferă 250 de napoleoni oricărui slătinean care îl va dovedi după o partidă de lupte libere.

Unul dintre Memishii acelor ani, Daud, a sărit în ring, a fost uns cu ulei, după regulile luptei și a început să se lupte cu teribilul contorsionist. A reușit să fie declarat învingător dar a refuzat premiul, strigând tare că a luptat numai pentru onoarea orașului care îi adoptase familia. A propus ca premiul să fie trimis la primărie iar banii să fie folosiți pentru un proiect al orașului. Așa a devenit „Atletul albanez” numele prăvăliei.

O legendă locală spune că peste drum de băcănia Memishilor se afla magazinul unde, în adolescență, a fost Nicolae Ceaușescu cizmar.  Adevărul însă este altul. Familia de albanezi avea o prietenie cu Andruță, tatăl viitorului dictator, cel care, alături de alți mulți oameni din Scornicești, venea cu căruța în orașul de pe Olt pentru a se aproviziona cu produse înainte de sărbătorile religioase.

Tot adevărat este și că Nicolae Ceaușescu, după ce a plecat din Scorniceștiul natal și a venit la Slatina, era ucenic la toate prăvăliile de pe strada gării. Un cizmar îl ținea în gazdă. A fost momentul în care a ajutat chiar și în prăvălia albanezilor.  Peste ani, când ucenicul a ajuns secretar general al Partidului Comunist Român, s-a întors la Slatina, însoțit de o coloană de mașini. Nu era singur. Alături de el a venit la prăvălia albanezilor și Charles de Gaulle. Au primit bragă și halviță și au continuat apoi turul lor prin țară, urcând în faimosul Cadillac decapotabil primit de la Nixon.

Vezi și: Generalul Pacepa. Un munte de legende și o avere de 80.000 de dolari în anii ’70. Spionul care l-a trădat pe Ceaușescu și a scris istorie în România

Daud, învingătorul contorsionistului din 1912, a murit în 1970, într-o zi mohorâtă de decembrie. Capul familiei pleca, lăsând la Slatina un neam extrem de unit. Albanezii atât de iubiți în Slatina au gândit bine mereu fiecare decizie, inclusiv atunci când au trebuit să se căsătorească. S-au gândit bine, trebuia să își găsească jumătăți care să le accepte cultura, legăturile de sânge și împărțeala afacerilor.

Cei care sunt azi în Slatina au trăit anii copilăriei în laborator, fără a li se cere acest lucru. Deși copii, li s-a părut firesc să întrebe, să învețe, să desfacă misterul rețetelor seculare ale familiei. Din rețetele legendarului Daud s-a păstrat absolut totul iar sortimentele de înghețată, rahatul, baclavaua, citronade, braga, halvița au toate același gust ca în anii în care peste Slatina, peste România, peste Europa și peste lumea toată nu se lăsase încă umbra niciunui război mondial.

Pragul prăvăliei din Slatina a fost trecut de Ion Minulescu, Eugen Ionescu, Nicolae Iorga, Amza Pellea, Doina Badea, Gheorghe Hagi, James Rosapepe, un fost ambasador al Statelor Unite ale Americii în România, de Dan Puric, în vremurile pe care le trăim cu toții.

Hashim Memish era un mare fan al Craiovei Maxima și deseori Ilie Balaci și fantasticii săi coechipieri se răcoreau în drumul lor către marile meciuri cu o bragă în prăvălia celor mai iubiți albanezi din istoria țării noastre.

Însă pentru ei, pentru Memishi, orice om care se prezenta în fața tejghelei era demn de respect și de iubire, iar acest fapt a transformat băcănia lor în poate cea mai de succes afacere de familie din istoria României.

Ai mai putea citi: Mina Petrila. Planeta Petrila, poveste încheiată după 156 de ani. Adevărata istorie a mineritului – un debut al revoluției industriale