Mina Petrila. Planeta Petrila, poveste încheiată după 156 de ani. Adevărata istorie a mineritului – un debut al revoluției industriale

Mineritul în Valea Jiului înseamnă azi mai mult decât a însemnat vreodată, deși este sublim, dar lipsește cu desăvârșire, cum ar fi spus nenea Iancu dacă ar fi fost contemporan cu apusul minelor românești.

Poate nici nu ar fi spus nimic și ar fi pus mâna, alături de Ion Barbu, pe pensule și ar fi decorat și el ruinele petrilene, poate ar fi ascultat poveștile minerești ale lui Ion Desideriu Sîrbu, cel mai iubit dintre petrileni, spuse de Zoltan Butuc cu vocea lui ce amintește și de Ion cel schimbat dar și de Leonard Cohen, poate s-ar fi mutat și el pe Planeta Petrila unde zilele acestea oameni ce nu lasă Petrila să se stingă vopsesc pietre pentru a făuri acolo, aproape de ultimele clădiri ale vechii exploatări miniere, un planiglob unic.

Petrilei, deși nu mai are obrazul cernit de praf de cărbune, îi bate încă în ultimele ruine o inimă mare în ritmul vagonetelor de altădată, iar inimii acesteia îi pune, de câțiva ani, stenturi maestrul Ion Barbu, cel care te face să te gândești, inevitabil, cum ar fi lumea noastră dacă toți oamenii și-ar iubi locul natal așa cum iubește el Petrila.

Electroputere Craiova: mărire și decădere. Povestea brandului de la 1900, de la colos industrial la nume de mall

„Electroputere” este o poveste, povestea tranziției de la comunism la capitalism, povestea zilelor de muncă de atunci, povestea orelor de relaxare de acum, trăite de…

Sarabanda falimentelor băncilor private românești de la 1900. Povestea speranțelor românilor speculate de impostorii postrevoluționari și de lacunele legislației bancare

O istorie a băncilor private românești care au apărut după evenimentele din decembrie 1999 ar începe cu afacerea de familie Credit Bank a cvasinecunoscutului Marcel…

Valea Jiului și istoria mineritului

Cărbunele a schimbat pentru totdeauna fața Văii Jiului, iar mirifica zonă a devenit în cel de-al patrulea deceniu al secolului XIX, o importantă sursă de materii prime pentru industria transporturilor feroviare și navale, pentru industria energetică și cea siderurgică. Putem discuta cu încredere, în acest moment istoric, de un debut al revoluției industriale, marcat de valorificarea zăcămintelor de cărbune din zonă. Marile societăți ale timpului, cu precădere cele finanțate de capitalul bancar unguresc, simt potențialul noii afaceri ce se profilează în Valea Jiului.

1840 este anul în care baronul Victor Maderspach, cel care moştenise unele proprietăţi în Valea Jiului, este informat că pe fundul unor văi situate pe aceste proprietăţi au fost descoperite aflorimentele unor straturi de cărbune. La Rusca Montană erau deja fraţii Karol şi Rafael Hoffman, adevărați specialişti în acest domeniu al mineritului. Baronul Maderspach îi cheamă  în Valea Jiului  și le propune să studieze existenţa şi posibilitatea exploatării zăcămintelor de cărbune.

Beneficiind de protecția statului austro-ungar, aceștia încep exploatarea la suprafață a zăcământului de la Vulcan, Petrosani si Petrila. Peste 14 ani, pionierii exploatării miniere din Valea Jiului se reunesc în „Societatea de mine din Transilvania-Vest”.

În 1857 și în anul următor toate minele acestei societăți sunt achiziționate de „Societatea anonimă de mine și furnale din Brasov”, entitate sprijinită financiar de instituții bancare ca Wiener Bankverein, Banca Comercială din Pesta, Deutsche Bank și Banque de Paris et Pays-Bas.

În scurt timp, societatea devine a patra producătoare de fontă din întregul imperiu. În 1865 statul austriac face primele achiziții de perimetre miniere în Valea Jiului. „Societatea anonimă de mine și furnale din Brasov” achizitionează zăcăminte de fier, construiește topitorii.

Tot în acești ani este construită o cale ferată între Simeria și Petrosani (1867-1870), cale ferată care șerpuiește apoi până la Petrila. Societatea cu sediul la Brașov devine din ce în ce mai puternică, în anul 1879 închiriind, pentru 27 de ani, minele statului. În anul 1885 Iosif Ritter si G. Gerbert, doi afaceriști nemți, fondează „Societatea de mine de cărbuni din Valea Jiului de Sus”. Vulcan este ales pentru a găzdui sediul noii societăți, dar posesiuni existau și la Dâlja, Iscroni, Uricani si Câmpu lui Neag. Societatea a funcționat fără întrerupere până în 1930, când a fost absorbită de „Societatea Petrosani”.

Vezi și: Generalul Pacepa. Un munte de legende și o avere de 80.000 de dolari în anii ’70. Spionul care l-a trădat pe Ceaușescu și a scris istorie în România

O altă societatea ia naștere în 1890, „Societatea anonimă de mine de cărbuni din Jiu–Uricani”. Capitalul era, evident, privat maghiar, iar planul societății a fost de a construi calea ferată Petroșani-Lupeni, concomitent cu arendarea perimetrelor miniere de pe ruta feroviară viitoare. Un an mai târziu, societatea se rebranduiește, cum am spune noi astăzi, în „Societatea anonimă de mine și cărbuni din Uricani-Valea Jiului”, cu sediul la Lupeni.

Tranformarea a avut loc datorită asocierii cu un grup de capitaliști francezi, susținuți de „Credit Lyonnais”. În anul 1900 noua societate construiește prima cocserie din zonă, astfel furnalele din Călan găsind sursă apropiată de aprovizionare. Sfârsitul secolului XIX găsea Valea Jiului cu o suprafață minieră de 8991,5 hectare, astfel repartizate: 5572,9 ha deținea „Societatea Salgotarjan”, „Societatea Uricani – Valea Jiului” avea 2713,1 ha, iar „Societatea Valea Jiului de Sus” 705,5.

După primul război mondial este consemnată fondarea, în 1920, a „Societății comercială anonimă română Petroșani”, în compunerea căreia intrau fosta societate anonimă „Salgotarjan”, Banque Comerciale Hongroise și un grup format din nouăsprezece mari bănci. În 1924 este constituită de către douăsprezece mari bănci românești și societatea „Uricani-Valea Jiului” o altă societate, „Societatea anonimă română „Lupeni”.

Doi ani mai târziu ia ființă „Societatea carboniferă Lonea”, iar începând cu anul 1928 vorbim pentru prima dată de închiderea unor mine, dintre care amintim Lonea I în anul 1928, Lonea II, Dâlja si Vulcan în 1931. Era vremea marii crize mondiale. În anul 1931 Societatea Minieră „Petroșani” este rezultat al fuziunii dintre societățile „Petroșani” și „Lupeni”, iar la Petrila se ridică o „preparație modernă” cu o capacitate impresionantă de 270 tone pe oră. În vremea aceea, era una dintre cele mai mari la nivel mondial.

În 1949 comunismul se instalase deja în țara noastră și Decretul-lege publicat în Monitorul Oficial nr. 54 a marcat nașterea „Societății româno-sovietică pe acțiuni SOVROMCĂRBUNE”. Societatea avea sediul la București, se mută apoi la Petroșani, unde înființează o serie de trusturi: Trustul Cărbunelui Petroşani (de care aparținea și Mina Petrila), Trustul Minier Lupeni, Trustul Construcţii Montaj Minier Petroşani, Trustul Cărbunelui Anina, Trustul Cărbunelui Câmpulung-Muscel, Uzina de Reparat Utilaj Minier Petroşani, Divizia de cercetare Geologică Petroşani și Uzina Electrică Vulcan. Istoria avea să își urmeze cursul și în ultima zi a anului 1953 are loc lichidarea SOVROMCĂRBUNE.

La 1 aprilie 1954 partea română preia conducerea întreprinderilor, lichidarea definitivă făcându-se mai târziu, la 1 iunie 1954. La 14 septembrie 1956 se înființează Combinatul Carbonifer Valea Jiului, care funcționează până la 1 aprilie 1969, când devine „Centrala Cărbunelui Petrosani”. Din august 1977 entitatea va avea numele „Combinatul Minier Valea Jiului”.

După anul revoluției, 1989, au început să fie scrise, fără ca nimeni să simtă acest lucru, paginile de epilog ale poveștii mineritului din Valea Jiului. „Combinatul Minier Valea Jiului” este desființat, este constituită în 1991 „Regia Autonomă a Huilei din România”.

Un amplu proces de restructurare începea, iar fazele lui au fost următoarele: în 1994 exploatarea minieră Lonea Pilier îşi încetează activitatea, în 1998, la 20 noiembrie, „Regia Autonomă a Huilei din România” se transformă în „Compania Naţională a Huilei S.A – Petroşani, în 1999 sunt închise Exploatările Miniere Câmpu lui Neag si Petrila Sud, în 2003 Exploatarea Miniera Dâlja, în 2004 Exploatarea Miniera Valea de Brazi, în 2006 Exploatarea Miniera Aninoasa.

În 2012 se înființează, la data de 26 noiembrie, o societate cu un nume înfiorător, „Societatea Naţională de Închideri Mine Valea Jiului S.A.”, societate persoană juridică română cu capital integral de stat, acţionar unic statul român prin Ministerul Economiei, având forma juridică de societate comercială pe acțiuni. În mod ironic, după 150 de ani de la momentul în care străinii demaraseră mineritul în Valea Jiului, o societate pur românească se constituia pentru a „închide” povestea aceasta.

Petrila. Mina.

Înainte ca Ion Barbu să creeze Planeta, Petrila a fost doar o mină, iar povestea ei începe la 30 decembrie 1858, când compania „Max, Egon, Fürst” concesionează terenul minier de pe teritoriul Petrilei. În august 1869 erau străpunse deja straturile 1, 2, 4, 5 şi 13, iar în octombrie stratul principal nr. 3, care avea o grosime de 19,5 metri.

Lungimea galeriilor orizontale măsurau în anul 1872 313 metri liniari. În iulie 1868 erau demarcate lucrările de construcţie a liniei ferate industriale dintre Petroşani-est şi Petrila, în același timp construindu-se douăzeci de locuinţe muncitoreşti la Petrila. Mina Petrila a intrat în administrarea statului român, alături de toate celelalte din Valea Jiului, la 7 decembrie 1918. După celălalt război mondial și apariția sovromurilor, mina Petrila intră sub tutela Trustului Cărbunelui Petroşani.

Vezi și: Uzinele Reșița. Locul unde NU s-au turnat piesele Turnului Eiffel

Între 1947 și 1948 se finalizează noul complex de extracţie numit cu obediență de către autorităţile vremii „Puţul Ana Pauker”, maşina de extracţie fiind prevăzută cu şaiba Köepe, o premieră pentru mineritul românesc. După 1948 producția minei a avut o evoluție incredibilă. Un exemplu ar fi următorul: de la 44.000 tone extrase în iunie la 45.300 în iulie, la 53.600 tone în noiembrie.

În anul 1950 minerii din Petrila au extras cu 76.400 tone de cărbune mai mult decât în 1949 și cu 190.500 tone mai mult decât în 1948. Instalaţia de extracţie Puțul 2 EST s-a construit între anii 1970 – 1975. Avea și rolul de puț pentru aerajul minei. A fost încă un moment unic, prima data când s-a folosit în România „metoda săpării mecanice şi betonării în cofraje glisante”.

Petrila. Planeta.

În anul 2015, într-o seară de octombrie, o știre seacă, prezentată de Andreea Esca, anunța că Mina Petrila, „cea mai veche mină din Valea Jiului dar și cea mai adâncă din Europa, este de astăzi istorie”. În ziua aceea, ortaci cu lacrimi în ochi scoseseră pentru ultima data un vagonet de cărbune. Fiecare și-a luat câte o amintire. În câteva zile, se împlineau șapte ani de la exploziile care au furat treisprezece vieți, viețile camarazilor lor.  Mina mai răpise vieți și înainte: 17 la 12 decembrie 1872, 14 în 1982, doi mineri muriseră în 2012.

O poveste de 156 de ani se termina atunci, iar punctul final era scris cu cărbune din acel vagonet.

2 poze | Vezi galeria

Am fost zilele trecute să vizitez Petrila și am simțit-o de parcă aș fi trecut printr-un portal magic, am simțit atât de multă viață în orășelul acela mort! Am fost în lumea lui Ion Desideriu Sîrbu, am privit prin gardul casei memoriale, i-am citit întreaga viață pictată pe zidurile casei lui, pe zidurile altor case de către Ion Barbu, apoi am plecat către Planeta Petrila.

Dincolo de garduri, o tânără și trei bătrâni pictau pe niște pietre mari numele unor petrileni și numele colțului de lume în care se aflau acum. Știam deja ce vor să facă, citisem: un planiglob de mari dimensiuni, o hartă sentimentală a iubirii pentru locul acesta ce nu vrea să moară.

Unul dintre pictorii de pietre era chiar el, creatorul Planetei Petrila, Ion Barbu. La o simplă căutare pe google, aflăm despre el că este un artist cu participare la mai mult de 400 de expoziții naționale și internaționale, câștigător a peste 50 de premii, că este caricaturist și editorialist la „Cațavencii”, Dilema Veche”, „Observator cultural”, „Suplimentul de Cultură”. Puteți afla și că scris cărți ca „Antologia poeziei românești la zid„ (2006), „Frumosul din Petrila Adormită”(2006), „Colonia Râsa-Plânsa” (2006), „Joc fecund” (2007), ”Imn hăituit de bărbați” (2009).  Dacă nu ar fi fost Ion Barbu, poate nu ar fi existat astăzi Casa Memorială „Ion D. Sîrbu”, „The Mother’s Museum”, „Centrul POMPAdou din Petrila”, Muzeul Instalatorului Român din Petroșani.

Iar dacă, după ce veți termina de consultat sursele de informare oferite de internet, veți crede că știți cine este Ion Barbu, veți greși. Trebuie să-l vedeți la Petrila, în lumea lui I.D. Sîrbu, în vecinătatea minei care a crescut multe generații de petrileni, cu pensula în mână, construind, din pietre, o lume nouă, lumea petrilenilor.

Poți citi: Ruxandra, „Tabăra Bucuriei” și magia faptelor bune. Povestea unui proiect unic și în 2023, menit să aducă zâmbete unor copii încercați de nemilosul cancer