Paștele în vremea Ceaușeștilor. Povestea anilor ’80 în care Dumnezeu era interzis iar mieii erau marfă de contrabandă

Din cărțile Laviniei Betea, reputat jurnalist și scriitor care a studiat atent istoria acestei familii, aflăm cum, la Snagov, în vila superbă a familiei conducătoare, Paștele venea și trecea de parcă nu ar fi fost o sărbătoare religioasă. De altfel, ne amintim cu toții, unul dintre obiectivele regimului comunist, mai ales în perioada timpurie, a fost acela de a-l scoate pe Dumnezeu din conștiința și din sufletele românilor. Astfel, la Snagov, sărbătorile pascale însemnau meciuri de volei, jocuri de șah, toate acestea asezonate de pahare cu alcool pentru bărbați și de șușoteli și bârfe în partea feminină a taberei de petrecăreți.

Paștele în vremea Ceaușeștilor

Departe de religie și de orice practică religioasă, Ceaușeștii nu mergeau, bineînțeles, deloc la biserică în preajma sărbătorii, nu țineau post și nici măcar nu se salutau, după înviere, cu tradiționalul salut „Hristos a înviat!”.

Cu toate acestea cozonacul, mielul, pasca și ouăle roșii nu lipseau de pe mesele de la Snagov. Lavinia Betea scria că, într-un an, atunci când menajera familiei, Suzana Andreiaș, femeie ce era aproape de Ceaușești încă din deceniul șase, a uitat să bage în cuptor cozonacii, Elena i-a ordonat să rezolve problema chiar în ziua marii sărbători. Astfel, în ziua Paștelui din acel an, zi în care din orice punct de vedere nu se munca deloc, un cetățean român a trebuit să gătească pentru a îndeplini dorința dictatoarei Elena.

De la Romanovi la Forbes și înapoi în Rusia. Povestea incredibilă a ouălor Fabergé, ouăle care ar fi putut opri…

Definiția luxului fără concurență. Povestea incredibilă a ouălor Fabergé vândute cu milioane de dolari în prezent.

Învierea. Povestea sărbătorii pascale de la paharul închinat în cinstea sultanului la consumerismul din secolul 21

O incursiune în istoria sărbătoririi de Înviere ne dezvăluie amănunte uluitoare, care pot intriga oamenii zilelor noastre dar nu miră pe niciun cetățean racordat la…

Lavinia Betea este autoare a mai multor cărți despre familia Ceaușescu, dintre care amintim „Ceaușescu și epoca sa”, „Ceaușescu. Ultimul an”, „Tovarășa. Biografia Elenei Ceaușescu”, precum și recent apăruta „Prințesele roșii. Femei și bărbați, părinți și copii în ideologia și cotidianul comunist”. Toate aceste lecturi ne-ar ajuta enorm să înțelegem unele probleme care au persistat după căderea comunismului dar și apariția unora noi în perioada de tranziție.

În paginile cărților sale, Lavinia Betea a reconstruit cu migală atmosfera zilelor de tristă amintire pentru unii români, făcând deseori radiografii ample ale modului în care românii epocii comuniste primeau în viața lor sărbătorile creștine, majoritatea neoficial interzise, din cauza acestui fapt oamenii fiind nevoiți să se ascundă pentru a ocoli discret restricțiile impuse.

Pentru familia Ceaușescu sărbătorile pascale nu aveau absolut nimic în plus față de duminicile săptămânale. Ambii membri ai familiei munceau, oficial, petrecând Sâmbăta Mare în spatele ușilor birourilor, celebrele Cabinete 1 și 2. La fel ca în oricare altă zi lucrătoare, programul mergea înainte, cu ședințe, vizite sau primiri în audiență.

După prânz, coloanele oficiale cărora li se deschideau marile bulevarde ale capitalei erau semnalul că alaiul dictatorial se îndreaptă către vila de la Snagov. Alaiul era format de oameni din anturajul familiei Ceaușescu, prieteni sau demnitari care de fapt nu alegeau ei felul în care vor petrece sărbătorile pascale, prezența lor în mașinile ce se îndreptau către Snagov fiind parte din fișa postului. După cum scrie Lavinia Betea, nu puteau absenta, în caz contrar aruncând singuri asupra lor suspiciuni de disidență. În aceeași situație se aflau și soțiile demnitarilor, care, de asemenea, trebuiau să fie alături de familia Ceaușescu.

La Snagov Paștele însemna șah, șeptic, volei și mese încărcate cu miel, cozonac, ouă roșii. Lipseau referirile la Iisus, la învierea acestuia și chiar rugăciunea creștină înainte de servirea mâncării. Se păstra doar ce era bun din tradiția populară legată de această zi sfântă, fără însă a respecta și datinile preparării bucatelor, relevant fiind episodul amintit mai sus, cel referitor la povestea Suzanei Andreiaș și al coacerii cozonacilor chiar în Duminica Mare.

Sunt cunoscute temerile duse la extrem ale Ceaușeștilor referitoare la starea lor de sănătate, la calitatea mâncării pe care o serveau. În acest sens, spune aceeași Lavinia Betea, „meniul Ceaușeștilor era recomandat și supervizat de medicii lor curanți, în funcție de vârsta și de suferințele lor”.

Evident, la Snagov dar și în celelalte stabilimente dictatoriale, găteau vârfurile gastronomiei românești, cei mai buni bucătari, completați de neobosita Suzana Andreiaș. Se pregăteau preparate simple, obișnuite. Ceaușeștii erau fani ai meniurilor tradiționale, pur românești, pentru prepararea cărora erau suficiente ingredientele simple pe care le folosea orice familie obișnuită de români.

Momentul în care Nicolae Ceaușescu a fost diagnosticat cu diabet a avut ca efect imediat schimbarea regimului său dietetic, regim pe care l-a adoptat, din proprie inițiativă, și soția sa. Se temeau de insulină și încercau, prin regimul acesta, să amâne sau să elimine total posibilitatea începerii tratamentului.

Istoricul Lavinia Betea concluziona simplu dezbaterile legate de meniul Ceaușeștilor:

”Exceptând talentul bucătarilor, ca gurmand nu cred că ți-ai dori regimul lor. Ca adept al hranei sănătoase, da!”

Încercările comuniștilor de a ține departe poporul român de religie și de practicile acesteia au avut și eșecuri fabuloase, unul dintre acestea manifestându-se chiar în sânul familiei care a dominat viața politică românească timp de un sfert de veac. Zoia Ceaușescu, fiica lui Nicolae și a Elenei, a trecut printr-o criză religioasă, botezându-se chiar și ținând post. În perioada aceea a încercat chiar să învețe treburile specifice unei gospodării. Criza însă a venit și a trecut la fel de repede ca speranțele de libertate ale celorlalți adolescenți din România acelor ani.

În acei ani, cetățeanul român avea o viață reglementată politic, viața publică, am putea spune o viață care, dacă nu era „trăită” așa cum trebuia, putea să se deruleze în închisoare, dar și o viață privată, nu cu mai multe libertăți decât cea publică, dar care putea fi îndulcită, cu grijă mare însă.

Dacă Paștele la Snagov era așa cum a fost descris mai sus, despre sărbătorile pascale ale românului de rând din perioada comunistă tot Lavinia Betea ne oferă detalii, reliefând provocările traiului de zi cu zi ale acestuia. Restricțiile și dificultățile de a găsi proviziile necesare au dus la elaborarea unor strategii foarte creative:

„Să nu uităm că bisericile au fost funcționale, preoții fiind salarizați de stat să-și împlinească misiunea, o misiune care era însă subiect-tabu pentru media. Tradiția sărbătorilor religioase a avut continuitate în mediul rural, iar purtătorii săi, deveniți orășeni, au dus-o către zilele noastre.”

Românii se pregăteau de Paște la fel ca în anul 2024 însă totul începea mult mai devreme, procurarea alimentelor fiind o adevărată provocare, o luptă. Cei care au băut paharul amar al anilor de atunci pot povesti cum se organizau în adevărate grupuri de lucru, fiecare membru avînd sarcini specifice, pentru a ajunge la o stână de unde cumpărau miei pentru toți. Să nu uităm nici cum puteau alimenta românii mașinile în acei ani și nici în ce zi puteau circula, de asemenea nici tristul fapt că transportul produselor alimentare dintr-un județ în altul era interzis.

Miliția avea misiunea clară de a face controale severe și amănunțite în portbagajele mașinilor și în bagajele voluminoase din trenuri. Una dintre poveștile tragi-comice relatate de Lavinia Bentea este cea a mieilor tăiați și transportați într-un sicriu care au ajuns cu bine la familie care au pus la cale acest plan.

În satele atât de pitorești ale României, înainte de pregătirile specifice artei culinare, erau activitățile de „primenire” a gospodăriei. Se curățau casele, livezile, curțile.

„O muncă dificilă a femeilor era spălatul hainelor de pat și a rufăriei întregii familii. Se zugrăveau camerele în care familia a stat toată iarna, se muruia vatra cu lut, se spălau ferestrele, se vopseau și reparau uși și garduri, se drenau șanțurile, se curățau și se văruiau pomii. Pe tradiția aceasta rurală de întâmpinare a Paștelui, autoritățile au grefat „Luna curățeniei la sate”!”

Masa de Paște era complet diferită decât cea din zilele noastre, zile în care bucătăria internațională a adus influențe masive. Foarte mulți oameni mergeau la slujba de Înviere, însă duminica, la slujbă, numărul participanților era mai mic. Pentru cei care aveau o carieră în dezvoltare, îndeosebi una managerială, apropierea de biserică putea avea efecte fatale, de acesta era motivul păstrării distanței, pe timp de zi, față de biserică și de cutumele ei.

Revenind la divesificarea actuală a meniului de Paște, reamintim că, în anii comunismului, festinul fiecărei familii de români era aproape identic, Paștele venind cu bucățile de pâine sfințită din zori zilei de Înviere și continuând cu pasca, drobul și cozonacul tradițional. Curentul electric era un lux, astfel mielul sacrificat cu o zi înainte de Paște era preparat rapid și trebuia consumat până în a treia zi a sărbătorii.

Despre gustul Paștelui de altădată, Lavinia Betea consemna:

„Micul dejun era compus din cafea cu lapte, șuncă, ouă roșii, ceapă verde. Familia mergea la biserică și, după slujbă, lua prânzul pascal: ciorbă și friptură de miel cu cartofi piure și salată verde, cozonac cu nucă și mac. Nimeni din sat nu pregătea pască, stufat sau drob, acestea ținând de specificul altor zone.

Nu aveam curent electric, mielul era sacrificat sâmbătă și se consuma integral de sâmbătă până marți. După masă, familia petrecea cu tot satul în curtea căminului cultural. Cânta un taraf, adolescenții dansau supravegheați în cerc de mamele grijulii, ceilalți povesteau și se cinsteau cu țuică, bere și vin, pe păturile aduse de acasă și întinse pe iarba verde.”

Dacă Paștele nostru, cel din 2024, este evident și decisiv influențat de consumerism, cel din anii comunismului avea ca punct pozitiv reiterarea firească a tradițiilor seculare. În anii aceia magia sărbătorii dura o zi, duminica, a doua zi de Paște fiind, ca și sâmbăta dinaintea Învierii, zi lucrătoare. Se sărbătorea însă și în uzine sau pe ogoruri prin ciocnirea ouălor roșii, sărbătoarea din suflete neputând fi alungată de niciun element represiv.

Citește aici și: Nicolae Malaxa – între avere, corupție, politică și exil în România interbelică. Povestea marelui întreprinzător român care a deținut Uzinele Malaxa, locomotiva cu același nume și fabrica de ulei vegetal „Mândra” din Bârlad

Chiar și structurile neobosite ale Securității erau mai indulgente în a doua zi de Paște, făcându-se că nu văd oamenii veniți la muncă în haine de sărbătoare, cu provizii alimentare rămase de la masa de Paște.

În școli, care evident primeau copiii luni dimineața, dascălii admirau hainele noi ale acestora și aveau grijă să planifice activități astfel încât ziua aceea să nu fie prima zi de școală de după Paște, ci a doua zi de Paște, petrecută în sala de clasă.

Lavinia Betea concluzionează magistral, scriind că „a existat, după anii de impunere ai regimului comunist care au fost extrem de duri, un fel de armistițiu între putere și cetățean: noi ne facem că nu vedem, iar voi vă comportați astfel încât să nu ne obligați să știm ce nu dorim.”

Astăzi românii au toate libertatea la care în anii comunismului nici măcar nu puteau visa, însă tehnologia, ale cărei revoluții ar fi trebuit să apropie oamenii aflați la distanțe mari prin voce sau imagini video a reușit să creeze, poate involuntar și imagini extrem de triste: români aflați în aceeași încăpere, în jurul mesei pe Paște, apăsând display-ul telefoanelor mobile, atât de aproape unii de alții fizic și atât de departe, spiritual.

Ai putea citi și: Electroputere Craiova: mărire și decădere. Povestea brandului de la 1900, de la colos industrial la nume de mall