Doliul activează aceleași circuite neuronale ca frica de moarte, arată un studiu al cercetătorilor americani

Doliul nu este numai o emoție simplă, ci reprezintă un proces psihologic complex prin care trecem după pierderea unei persoane apropiate. Fiecare dintre noi are o experiență unică în acest context, însă specialiștii identifică câteva etape frecvent întâlnite: șoc, negare, furie, tristețe, negociere, acceptare și reconstrucție.

Doliul activează aceleași circuite neuronale ca frica de moarte

Aceste faze nu se întâmplă mereu în această ordine, ci se pot suprapune sau repeta până la adaptarea completă la pierdere.

Din punct de vedere neurologic, creierul percepe doliul ca pe o amenințare ce declanșează reacții similare celor produse de frica de moarte. Printre ele, oboseala, insomnia, pierderea apetitului, tristețea, confuzia, anxietatea sau chiar depresia.

Citește și: Alimentul de lux pe care românii îl vând în Italia cu 350 de euro bucata. Din ce în ce mai mulți fac afaceri cu el

„Creierul nostru percepe pierderea traumatică ca pe o amenințare reală”, explică Dr. Lisa M. Shulman, neurolog la Universitatea din Maryland. „Evoluția ne-a echipat cu un creier pregătit pentru supraviețuire: orice amenințare, fie ea pierderea unei persoane dragi, a locului de muncă sau un divorț, declanșează aceleași reacții intensive.”

Amigdala, regiunea primitivă a creierului, are un rol central în identificarea pericolelor. Atunci când este activată, ritmul cardiac și respirator cresc, iar fluxul sanguin către mușchi se intensifică, pregătind corpul pentru reacția de „luptă sau fugi” (fight or flight). În perioadele de doliu, amintirile și traumele recente pot declanșa aceste răspunsuri, afectând concentrarea și activitățile cotidiene, explică Dr. Mary-Frances O’Connor, profesor asociat la Universitatea din Arizona.

Citește și: Zeci de români, țepuiți pentru o vacanță în Zanzibar. Au plătit în jur de 73.000 de euro: „Nu a existat niciodată intenția de a fi organizată”

Această stare de confuzie și dificultate în atenție tinde să se diminueze în timp, pe măsură ce creierul se adaptează la pierdere și reușește să integreze noua realitate. Sprijinul social, terapia și îngrijirea personală pot accelera acest proces, dar ajustarea completă necesită timp și răbdare.