Teoria clasei de lux

Editura Publica
Co.lectia de economie

Pret 69 lei

Cartea intr-un minut:
Trasatura caracteristica a vietii duse de societatea de lux este dispensarea ostentativa de orice indeletnicire utila. Hrana, arta, partenerul de viata sunt semne ale bunastarii si ele trebuie sa fie batatoare la ochi. Insemnele bogatiei sunt obtinute pentru a demonstra ca nu nu au nevoie sa munceasca pentru a se intretine.

Cronica DailyBusiness.ro

Clasele superioare sunt scutite de munca productiva, ele ocupandu-si timpul cu acele indeletniciri numite nobile. Aceasta institutie a clasei de lux s-a format treptat, in timpul trecerii de la obiceiurile pasnice de viata la cele razboinice.

Trofeele sunt dovezi concrete de izbanda vitejeasca. Munca are, astfel, un caracter dezagreabil pentru ca nu este onoranta. Principalele indeletniciri ale celor din clasa superioara sunt guvernarea, razboiul, sporturile si ceremoniile religioase.

Motivul care se afla la radacina proprietatii este rivalitatea. Proprietatea a inceput prin a prada alte comunitati. In principal femeile erau luate in proprietate. Esti respectabil cand esti proprietarul unor bunuri dobandite activ, prin propria actiune, sau pasiv, prin mostenire.

Posesia averii confera onoare. Acei membri ai comunitatii care nu se ridica la nivelul de bogatie considerat normal nu se bucura de stima semenilor si, in consecinta, stima lor de sine are si ea de suferit. In societatea moderna, fiecare etapa a procesului de acumulare este construita din dorinta de a trai mai confortabil si la adapost de nevoi.

Munca este un act dezonorant, pentru ca iti tradeaza saracia. In societatea pradatoare, barbatii in putere se feresc de orice efort productiv, ca fiind nedemn de ei si aceasta cutuma este intarita prin trecerea la un mod de viata pasnic.

Cei din clasa de lux isi consuma neproductiv timpul pentru ca munca este dezonoranta si pentru ca isi permit o viata de huzur. Prin procesul de snobism, familiile au realizat o evolutie rapida a conditiei de „lume buna”. Cheltuielile inutile si ostentative, care confera o stare de bine spiritual, sunt mai necesare decat cheltuielile care satisfac nevoile „inferioare”, ale starii de bine fizic.

E tot atat de greu sa dai inapoi de la un nivel de trai „inalt” pe cat este de greu sa cobori unul deja scazut. In primul caz dificultatea este una morala, in al doilea este vorba de o scadere si mai drastica a confortului fizic.

Regula risipei ostentative nu poate fi demonstrata cu un exemplu mai bun decat imbracamintea. Oamenii renunta la confort si la necesitati ale traiului pentru a-si permite un nivel decent de consum inutil. Femeile pot aparea cu haine nepotrivite vremii de afara, doar pentru a fi bine imbracate. O haina este „ieftina si proasta” atat sub aspectul utilitatii, cat si al bunului gust.

Omul bine imbracat isi permite sa cheltuie fara economie si arata ca nu poarta grija castigarii vietii de zi cu zi prin munca. „Cand o haina nu face mult, omul care o poarta nici atat”.

Imbracamintea femeilor merge si mai departe in a arata lipsa oricarei indeletniciri productive. O persoana care poarta tocuri inalte sau fusta ar putea cu greu sa execute treburi manuale. Imbracamintea trebuie sa fie nu numai vizibil scumpa si incomoda, dar trebuie sa fie si la moda.