Ruxandra, „Tabăra Bucuriei” și magia faptelor bune. Povestea unui proiect unic și în 2023, menit să aducă zâmbete unor copii încercați de nemilosul cancer

La Bratovoești, într-o curte cu gazon și câteva căsuțe din lemn, printre voluntarii în tricouri verzi și copii micuți observ trei fete cu bluze pe spatele cărora scrie „Colegiul Național Militar „Tudor Vladimirescu” Craiova”. Intru în curtea „Taberei Bucuriei” și am un sentiment ciudat, de parcă aș fi intrat într-o mânăstire, în ochii copiilor bolnavi, ai voluntarului cu zâmbet de înger care poartă pe cap o pălărie de clovn, arde aceeași lumină. Logo-ul taberei este un copac sau o inimă, nu mă pot hotărî în timp ce încerc să îmi amintesc momentul când, în 2018, am auzit de inițiativa câtorva oameni din Craiova, uniți de dorința de a-i ajuta pe ceilalți.

Ruxandra, Tabăra Bucuriei și magia faptelor bune

Asociația, numită „Bucurie pentru viață”, are, potrivit site-ului oficial, www.bucuriepentruviata.ro, „caracter creştin şi social, neguvernamental, democratic, independent, nonprofit şi apolitic”, iar scopul declarat este acela de a ajuta persoanele aflate în dificultate şi respectarea drepturilor fundamentale ale omului, în special ale categoriilor sociale defavorizate.”

Mă gândesc dacă în urma vizitei aș putea scrie un material, jurnalistul din capul meu îmi spune că este o idee chiar bună, jurnalistul din inimă îl contrazice. Știu că programele Asociației vizează copiii cu afecțiuni oncologice și alte afecțiuni grave din Oltenia și știu, văd, simt că toți prichindeii din curtea aceasta minunată fac parte din această nefericită categorie.

Învierea. Povestea sărbătorii pascale de la paharul închinat în cinstea sultanului la consumerismul din secolul 21

O incursiune în istoria sărbătoririi de Înviere ne dezvăluie amănunte uluitoare, care pot intriga oamenii zilelor noastre dar nu miră pe niciun cetățean racordat la…

Paștele în vremea Ceaușeștilor. Povestea anilor ’80 în care Dumnezeu era interzis iar mieii erau marfă de contrabandă

Pentru tinerii vremurilor noastre, care în noaptea de Înviere dansează lasciv pe mesele cluburilor de fițe din marile orașe, prăpădind sute de euro pe roabe…

Când oamenii din asociație au gândit tabăra de la Bratovoești, când au visat-o, știau cum trebuie să fie: locul în care descoperi locuri noi, explorezi și înveți lucruri noi, te distrezi și îți faci prieteni, un loc al prieteniei, al bucuriei și al dorinței de viață.

Mai știau ceva: că, din lipsa resurselor financiare sau pentru că părinții lor își fac poate prea multe griji, iar alții pentru că timpul petrecut în spital sau la tratament nu le-a permis o copilărie ca a celorlalți copii, unii nu pot ajunge într-o astfel de tabără. Dorința oamenilor din asociație este azi un vis împlinit și, uneori, curtea aceasta magică răsună de râsetele unor copii trecuți deja prin cure de citostatice, supravegheați de personal medical, asistenți sociali și voluntari.

Te mai poți documenta și despre: Constantin Poroineanu – unul dintre cei mai bogați români ai secolului 19. Finalul tragic al moșierului a scris istorie în România

Una dintre fetele de la Colegiul Militar, Ruxandra, lasă un arc jos, mângâie pe creștet un puști care sare într-un sac, fericit, își ia o apă și se așază pe iarbă. Mă alătur, îi spun că sunt jurnalist, îmi zâmbește și îmi spune că nu poate vorbi cu mine în această calitate, că este elev militar și trebuie să respecte niște reguli.

Îi zâmbesc și eu, jurnalistul din capul meu se îmbufnează, cel din inimă se bucură, îi spun apoi că nu voi scrie nimic, dacă asta ar însemna ca ea să încalce reguli.

Îmi spune că o cheamă Ruxandra și că s-a mai jucat cu acești copii, dar nu aici, e prima dată când vine la joacă, a mai fost aici doar la inaugurarea taberei, invitată alături de alți colegi și de comandantul Colegiului Național Militar al cărei elevă este. O întreb unde s-a jucat cu copiii și îmi povestește, emoționată, că mai este o tabără, „tabăra din spital” și acolo mergea în timpul pandemiei, alături de colegii ei.

Făceau animăluțe din baloane, construiau lego, pictau, cântau alături de copiii diagnosticați cu cancer. Ruxandra se ridică, îmi promite că se va întoarce, se îndreptă către colegele ei, schimbă câteva vorbe și revine, povestindu-mi mai departe despre duminicile ei la secția de oncopediatrie din Craiova.

Vezi și: Georgescu- Fuerea – familia din Dalass-ul ialomițean obligată să își incendieze averea. Adevărata poveste de aur a milionarilor de carton care au pus bazele kitsc-ului românesc în materie de turism

Între timp citisem pe pagina asociației și despre tabăra din spital.

„În momentul în care unui copil i se stabilește sec diagnosticul de cancer, viața acelui copil se schimbă radical, rapid și dramatic. Mare parte a timpului se scurge în spital, între tratamente și analize, unele mai dureroase decât altele.

Nu mai merge la școală, nu își mai vede prietenii, nu mai este invitat la petreceri, nu se mai joacă. Iar această înstrăinare îi afectează tonusul psihic și, implicit, capacitatea organismului de a lupta cu boala.”

Ruxandra – parte din povestea „Bucurie pentru viață”

Voluntarii de la „Bucurie pentru Viață” au știut, au simțit că ajutorul trebuie acordat „acum” și „aici” și, în timp ce strângeau fonduri pentru bucățica de rai de la Bratovoești, au lansat proiectul „Tabăra din Spital”, prin care voluntarii mergeau cu regularitate în cadrul Compartimentului de Oncopediatrie al Spitalului Clinic Județean de Urgență din Craiova și făceau activități de recreere terapeutică pentru copiii internați în spital.

Ruxandra îmi spune că, atunci când mergea duminica la spital, nici măcar nu știa de proiect. Pleca dimineața din colegiu, niciodată singură, erau preluați de o asistentă și mergeau cu liftul sus, la copiii bolnavi.

O întreb pe Ruxandra de unde știa că acolo, la Craiova, există oncopediatrie și copii care au nevoie de joacă și de zâmbet și simt atunci, în ochii ei frumoși, o poveste. Jurnalistul din capul meu își freacă mâinile, jurnalistul din inimă se înfioară.

Ruxandra mă privește și mă poartă în primii ei ani de copilărie. E mică, mică și merge mereu, mereu, la Fundeni. Acolo este fratele ei mai mare, este bolnav și ea se joacă, cu el și cu ceilalți copii. „Am făcut voluntariat de atunci, dar nu știam!”

Vezi și: Generalul Pacepa. Un munte de legende și o avere de 80.000 de dolari în anii ’70. Spionul care l-a trădat pe Ceaușescu și a scris istorie în România

Zâmbește și mă cruță, spunându-mi că fratele ei este bine acum, este student la Cluj și uneori are chiar glume proaste. Râdem amândoi și continuăm, eu să ascult, pierzându-mă în ochii ei frumoși, ea să povestească. Aflu că mama ei cunoaște „toate asistentele medicale din județ” și nu numai, că de mulți ani, din anii în care fratele ei era bolnav, cultivă la Strejești, în Olt, legume. Nu înțeleg, mă lasă să-mi arcuiesc sprâncenele și apoi mă lămurește, râzând:

„Sunt legume magice!”

Jurnalistul din capul meu pufnește, cel din inimă face ochii mari, mari ca ai Ruxandrei. O rog să-mi spună și povestea legumelor magice, ea trimite câteva bezele copiilor și se conformează.  Mama ei, Veronica, și-a dat seama, când fratele ei era bolnav, că legumele pe care le cutiva înainte, pentru vânzare, nu erau bune.

A fost odată în Magic Camp și a luat cu ea o sacoșă de legume. Un ardei frumos, mare, a cucerit copiii bolnavi din locul acela minunat și acolo s-a născut ideea în care crede și azi. Din ziua aceea, părinții Ruxandrei cultivă legume, fără a folosi niciun produs chimic și tot de atunci duc gratuit legumele lor magice în toată Oltenia și chiar și în alte zone.

„Mama, de când fratele meu a primit acel diagnostic, nu se mai întreabă cu ce preț să vândă legumele, ci cu ce bani să cumpere seminţe de calitate şi tratamente bio pentru a fi sigură că pune, gratuit, cele mai sănătoase legume pe masa copiilor bolnavi de cancer”, povestește Ruxandra.

O privesc și mă gândesc la lumea părinţilor care luptă pentru copii, la lumea aceasta pe care credem, unii, că o înțelegem. Mă gândesc că un cancer diagnosticat vine cu un regim extraordinar, că alimentaţia este esenţială în lupta cu cancerul.

„Mama a livrat legume magice în Magic Camp prima dată. Fratele meu era acolo, mama își amintește și acum că în curte erau meri și că eu am numit „magice” legumele ei. Au urmat apoi donații pentru spitale, la București și la Craiova. Zacusca mamei era perfecta pentru postul mamelor din spitale, a început apoi să facă și compoturi sănătoase, cu zahăr bio şi fructe”

Ruxandra îmi zâmbește și-mi spune că trebuie să plece, s-au strâns din nou copiii la arcul ei. Ruxandra pleacă în pasul ștrengarului, apoi privește peste gardul taberei și îmi strigă:

„Mama mea e cea mai bună mamă din lume. Dacă vrei, o poți cunoaște, tocmai a parcat, ea ne va duce pe mine, pe Teodora și pe Denisa la colegiu azi”

Privesc spre poartă, intră o femeie cu aceiași ochi pe care îi are și Ruxandra, îi zâmbesc de parcă o cunosc de mulți ani, mă apropii de ea, îi spun că tocmai ce am mers pe pașii ei cu ajutorul fetei și că mi-ar plăcea să continuăm povestea legumelor ei magice. „Cea mai bună mama din lume”, Veronica, îmi spune că în ultima vreme i s-au alăturat oameni minunaţi care au văzut ce face şi au înţeles că legumele ei merg la copiii bolnavi de cancer.

„Fonduri toată lumea strânge. Copiii bolnavi de cancer şi părinţii nu au ce mânca. Este atât de greu în spitale … sistemul public e departe de ceea ce ar fi nevoie. Sunt oameni care mă întreabă „Şi ţie ce-ţi iese din toată treaba asta?”, dar și oameni minunați care ajută. Cu ajutorul unui vâlcean am construit două solarii.

A venit la mine la poartă cu niște muncitori și au montat solariile. Am primit, într-o primăvară, răsaduri tocmai de la Cluj. Grindina îmi distrusese un solar. Am cunoscut mulţi oameni minunaţi, oameni care te ridică de jos, te strâng în braţe când nu sunt camere de luat vederi pe lângă ei. E atât de important să ştii că nu eşti singur”

În Tabăra Bucuriei de la Bratovoești, Ruxandra, Denisa și Teodora, eleve ale Colegiului Național Militar „Tudor Vladimirescu” din Craiova, au terminat ziua de joacă. Se despart cu zâmbete largi de copiii bolnavi, de voluntarii taberei, apoi vin către mașina Veronicăi. Fetele mă salută, eu mai rămân câteva minute, timp în care Veronica îmi spune că există un plan al colegilor fetei de a veni în primăvară să ajute și că ar fi foarte bucuroasă dacă s-ar înfăptui.

În câteva minute, mașina în care se află Ruxandra și celelalte fete se pierde în seara ce cade ca o perdea grea peste Bratovoești. Jurnalistul din capul meu se gândește la regulile pe care le respectă elevii militari. Jurnalistul din inima mea plânge în hohote. De ce nu există reguli pentru faptele bune?

20 octombrie. Craiova, Parcul Nicolae Romanescu. Seara încă nu a căzut peste Podul Suspendat, privesc de pe pod splendidul parc din capitala Olteniei. Aud niște strigăte și observ un grup de alergători venind, în cadență aproape, dinspre debarcader.

În urma lor, abia ținând pasul, îl văd pe voluntarul cu zâmbet de înger, recunosc chiar și tricoul verde cu logo-ul acela cu o inimă sau poate cu un copac. Se opresc sub pod, fac o fotografie împreună, aleargă cu ei și Hazel, câinele de terapie al Taberei. Îi aud vorbind despre „Semimaratonul Craiovei” pentru care se pregătesc împreună.

Scot telefonul și caut detalii despre eveniment.

22 octombrie. Craiova, zona Sălii Polivalente. Sunt zeci de elevi cu bluze și tricouri inscripționate ca bluza Ruxandrei din seara aceea de la Bratovoești în care mi-a spus că elevii militari nu vânează aparițiile în presă prin ceea ce fac. Atunci am înțeles, de fapt, că ei nu au nevoie de aprobare pentru fapte bune.

Mă întreb dacă nu este tot colegiul aici, sunt peste tot. Prind finalul cursei de 2 kilometri, cursa populară. Ajung primii la finish trei elevi ai Colegiului Național Militar, apoi ceilalți, grupați, numărându-și cadența. În spatele lor, gâfâind, o mascotă, un râs pe care am auzit că îl cheamă Zâmbirici, Hazel, câinele taberei, este alături de ei, este și un bărbat despre care aflu că este directorul colegiului. Toți (și directorul și cei 70 de elevi și Zâmbirici) poartă pe pieptul tricourilor simbolul Taberei Bucuriei, un copac sau poate o inimă.

Îmi simt ochii umplându-se de lacrimi, îi privesc cum se fotografiază cu mascota, scot și eu aparatul, reușesc să îi prind, o caut printre ei pe Ruxandra. Nu este. Trei dintre elevii militari, după ce beau puțină apă, se așază la startul cursei pentru fotolii rulante, vor însoți o femeie blondă cu dizabilități locomotorii care se deplasează cu scaun cu rotile.

Și atunci, la două sute de metri, în dreptul Stadionului „Ion Oblemenco”, o văd pe Ruxandra, venind dinspre Parcul Tineretului. Poartă un tricou alb pe care scrie „Voluntar Semimaratonul Olteniei”, mă recunoaște, vine repede spre mine în pasul ștrengarului, ne îmbrățișăm și-mi spune:

„Ce rău mi-a părut că nu aveam numărul tău de telefon! M-am mai gândit la mama, la copiii din Tabără și la colegii mei, am vorbit și la colegiu și m-am gândit și la tine: poți să scrii despre legumele mamei, dar să scrii magic, te rog! Mă duc să-mi văd colegii, au alergat azi pentru Tabără, eu am fost pe traseul de alergare, departe de ei, mai spune Ruxandra.”

Jurnalistul din capul meu îmi spune să alerg după ea, să o trag de mână, să mai întreb, să-i fac o fotografie.

O pierd printre zecile de tricouri cu Colegiul Național Militar „Tudor Vladimirescu” pe spate, o mai văd apoi aproape de standul Taberei Bucuriei, unde sunt mulți elevi militari. Între ei se joacă Hazel, câinele de terapie al taberei și, atunci când omul care a purtat toată dimineața costumul mascotei Zâmbirici îl dezbracă, îl recunosc pe voluntarul cu zâmbet de înger.

Vezi și: Uzinele Reșița. Locul unde NU s-au turnat piesele Turnului Eiffel