1 decembrie. Radiografia anilor glorioși dinainte și după 1918. Locurile emblematice în care s-a scris istoria țării

Dacă istoria este „cea mai frumoasă poveste”, cum frumos spune Adrian Cioroianu, o încercare de trecere în revistă a semnificațiilor zilei de 1 decembrie de-a lungul timpurilor este firesc să fie începută cu 1835. În prima zi a ultimei luni a acelui an, Hans Christian Andersen publica prima sa carte de povești. În teritoriile ce fac parte azi din România erau foarte puțini oameni care visau la o singură țară a tuturor vorbitorilor de limbă română și aveau să mai treacă multe decenii până la împlinirea dezideratului acestora.

1 decembrie: radiografia unor ani glorioși

Dacă azi decideți să fluturați tricolorul la Arcul de Triumf, admirând defilarea Armatei României sau dacă pur și simplu ieșiți la o plimbare matinală în Bucureștiul zilelor noastre, vă propunem o vizită a unei locații care este de asemenea în sărbătoare, la fel ca întreaga țară, o locație situată pe Calea Victoriei, la numărul 13, în imediata apropiere de Palatul Poștelor, o altă emblemă arhitecturală a micului Paris.

La 1 decembrie 1864 a fost semnat decretul de înființare a „Casei de Depuneri, Consemnațiuni și Economie”, entitate pentru a cărei găzduire au început, în anul 1897, lucrările pentru ceea ce noi numim azi Palatul C.E.C. Designul eclectic, regăsit în multe alte clădiri din București dar și din alte orașe ale țării, vorbește despre anii frumoși ai secolului XIX.

Învierea. Povestea sărbătorii pascale de la paharul închinat în cinstea sultanului la consumerismul din secolul 21

O incursiune în istoria sărbătoririi de Înviere ne dezvăluie amănunte uluitoare, care pot intriga oamenii zilelor noastre dar nu miră pe niciun cetățean racordat la…

Paștele în vremea Ceaușeștilor. Povestea anilor ’80 în care Dumnezeu era interzis iar mieii erau marfă de contrabandă

Pentru tinerii vremurilor noastre, care în noaptea de Înviere dansează lasciv pe mesele cluburilor de fițe din marile orașe, prăpădind sute de euro pe roabe…

Povestea clădirii este una fabuloasă, poate stârni chiar zâmbete. Pe locul ei a existat înainte o biserică ridicată în vremea lui Mihai Viteazul, biserica mânăstirii „Sfântul Ioan cel Mare”, restaurată de Constantin Brâncoveanu în 1703, cu un mic han unde trăgeau negustorii care tranzitau Bucureștiul. Zidurile ei nu au existat mult și în anul 1875 au fost dărâmate, iar biserica jefuită, doar un singur nume de hoț fiind păstrat în istorie, cel al lui Santalena, un lucrător în piatră.

Din biserica în al cărei cimitir fusese înmormântat Ienăchiță Văcărescu mai rămăsese doar un jilț de domn cu un frumos baldachin de aparținea familiei Belu. Clădirea de azi a fost proiectată de celebrul Paul Gottereau, iar cel care a dat viață proiectului a fost românul Ion Socolescu.

După vizitarea Palatului C.E.C. puteți continua plimbarea prin capitala noastră, puteți privi cerul de deasupra Bucureștiului care, dacă vremea și vizibilitatea vor permite piloților militari, va fi brăzdat de elicoptere și avioane de luptă, vă puteți aminti astfel de lecțiile de istorie a celui de-al doilea război mondial, când altfel de avioane împărțeau teroare, puteți să mergeți și mai adânc în trecut.

Vă propunem să ne oprim la un alt 1 decembrie, cel al anului 1916, anul în care România a renunțat la neutralitate și s-a avântat în luptele marelui război, ziua în care Bucureștiul a început să fie administrat de armata germană. Se spune că pagubele provocate de ocupația ce începea la 1 decembrie 1916 și se termina târziu, în noiembrie 1918, au fost evaluate la aproape 18 milioane de lei aur.

În timp ce veți auzi salvele trase la Arcul de Triumf, poate în timp ce pentru politicieni cu mâna la inimă și cu gândul la electoralul an ce se apropie vor depune corone de flori militari impecabili, gândiți-vă și la ziua de 1 decembrie 1916, ziua în care România a început să sângereze, ziua în care nemții au început să confiște nonșalanți alimente, furaje și impresionante produse petroliere.

Documentele din arhiva căilor ferate române, coordonate de un comandament german pe timpul ocupației, probează un furtul colosal, iar cifrele sunt înfiorătoare: au fost confiscate 1.140.809 tone de petrol, benzină și produse petroliere (889.944 tone au fost trimise în Germania, 231.176 tone în Austro-Ungaria, 13.825 tone în Turcia și 5.864 tone în Bulgaria), 2.161.905 tone de produse alimentare și furaje au trecut granițele României, iar pentru forțele de ocupație și restul armatei germane au fost sacrificate sute de mii de animale (345 cai, 641.017 vite, 3.720.590 oi, 124.031 capre și 560.812 porci), în țară sau pe frontul italo-austro-ungar de la Isonzo.

Cifrele acestea sunt verificabile în înscrisuri oficiale, nu avem însă și ar fi imposibil să avem măcar date aproximative despre furturile individuale ale soldaților nemți, care, prin reglementări oficiale, aveau dreptul de a trimite acasă, în Germania, maxim 25 de kilograme de alimente.

La 1 decembrie 1919 trecuse deja un an de la momentul înălțător în care Iuliu Hossu citea mulţimilor adunate la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia Proclamaţia de Unire a Transilvaniei cu Regatul României, iar România reîntregită investea în ziua aceea de iarnă un guvern nou, primul de coaliție din perioada interbelică, guvernul condus de Alexandru Vaida Voievod, din care făcea parte și generalul Averescu. Iuliu Maniu, politician cu o contribuție consistentă la Marea Unire, își păstra în acel 1 decembrie 1919 funcția de președinte al Consiliului Dirigent.

1 decembrie 1919 a fost o zi important și în Ardealul atât de scump României. În ziua aceea se inaugura cu mare fast Teatrul Național din Cluj. Prima piesă jucată a fost „Se face ziuă” scrisă de primul director al proaspetei instituții culturale, Zaharia Bârsan. Tot atunci, Teatrul Maghiar din Cluj era relocat în „Cercul Teatral” al lui Jenő Janovics.

Un an mai tîrziu, pe documentul pe care consiliul orășenesc al orașului Brașov consemna donarea Castelul Bran către Regina Maria a României era trecută, lângă parafă și sigiliu și data: 1 decembrie 1920. Un castel primea Maria, simbol al recunoștinței pentru toate eforturile ei sufletești și diplomatice pentru înfăptuirea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918.

Ai mai putea citi: Atletul Albanez – Afacerea Memishilor din Slatina. Prăvălia celor mai iubiți albanezi din România a marcat filele de istorie din anii ’80

Dar este 1 decembrie 2023 și da, toate drumurile par că duc spre Arcul de Triumf. Și Arcul are o poveste frumoasă, prima zi a lunii decembrie și chiar Regina Maria, amintită mai sus, au un rol la fel de important în poveste. Mai defilaseră trupe pe sub arcuri la București și după victorioasa campanie militară încheiată cu victoria României în războiul de independență în anul 1878, soldați mândri prezentaseră onorul regelui Carol I în 1906, la jubileul a 40 de ani de domnie.

Tot cu trecerea pe sub arc se sărbătorise cu fast și revenirea familiei regale române din exilul ieșean în anul 1918. Alături de edificii precum Catedrala Încoronării din Alba Iulia, Crucea Eroilor Neamului de pe muntele Caraiman, Mormântul Eroului Necunoscut din Parcul Carol I și Mausoleul de la Mărășești, Arcul de Triumf este unul dintre simbolurile sacrificiului românilor pentru reîntregire.

Arcul de Triumf din 1918 fusese construit dintr-un material ce a fost foarte repede măcinat de ploi. În 1922, pentru a marca încoronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria, arhitectul Petre Antonescu a primit sarcina de a proiecta și cosntrui un Arc de Triumf pe șoseaua Kiseleff.

Arhitectul avea tot ce îi era necesar pentru a duce la îndeplinire nobila misiune, cu excepția timpului. Astfel, a turnat în beton doar scheletul arcului, iar pentru basoreliefuri a folosit un Ipsos. Evident, a urmat o degradare progresivă și rapidă a minunatului monument.

Vezi și: Generalul Pacepa. Un munte de legende și o avere de 80.000 de dolari în anii ’70. Spionul care l-a trădat pe Ceaușescu și a scris istorie în România

Când anii 30 au venit, Bucureștiul era deja numit „Micul Paris” iar arcul lui Petre Antonescu, foarte degradat, era o pată urâtă pe obrazul noii revelații a sud-estului Europei. Problema va fi rezolvată de același arhitect, care va transforma total monumentul, ajutat de artiști precum Constantin Baraschi, Alexandru Călinescu, Mac Constantinescu, Ion Jalea, Dimitrie Paciurea și Costin Petrescu.

Dacă mergeți la paradă, așteptați să plece politicienii, să se întoarcă în cazarme militarii, să strângă jandarmii gardurile mobile, apoi apropiați-vă de Arc și admirați reprezentările simbolice ale Victoriei de pe fața sudică, alegoriile lui Jalea și Baraschi de pe fațada de nord.

În 1935 Ministerul Apărării Naționale a inițiat o campanie de strângere de fonduri și au răspuns cu promptitudine asociațiile veteranilor primului război mondial care au contribuit cu mai mult de șapte milioane de lei la realizarea basoreliefurilor de pe arc.

În 1936 Arcul de Triumf a fost definitivat. Unsprezece metri înălțime, 9 metri și jumătate lățime, o boltă spectaculoasă, ridicate pe o temelie de 25×11,5 metri, granit de Deva. Acestea erau specificațiile tehnice ale unui arc ce nu era cu nimic mai prejos decât cel din capitala Franței. Timp de un an și jumătate s-a executat un control tehnic al proiectului, arhitectul Victor Ștefănescu îndeplinind sarcina aceasta.

La 1 decembrie 1936, în ziua în care se sărbătoreau 18 ani de la Unirea Transilvaniei cu România, regale Carol al II lea, însoțit de Regina Maria, participa la serbările de inaugurare a Arcului de Triumf, însoțiți de micul Mihai, prințul moștenitor al tronului.

Din fericire nu mai sunt vizibile rănile comunismului, în decursul acelei înfiorătoare jumătăți de secol fiind îndepărtate la un moment dat efigiile regelui Ferdinand și ale reginei Maria și înlocuite cude două mari flori de piatră, după revoluție florile fiind scoase și în locul lor fiind montate medalioanele de azi cu chipurile celor doi regi amintiți.

Istoria gri, sfâșietoare a României comuniste consemnează într-o zi de 1 decembrie un alt eveniment care a avut urmări dureroase: la 1 decembrie 1948 unul dintre odioasele decrete comuniste, cel cu numărul 358, aducea desființarea Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică.

Când armele revoluției din 1989 tăcuseră de aproape un an, la 1 decembrie 1990, Parlamentul României se întrunea la Alba Iulia într-o ședință solemnă consacrată Zilei Naționale a României. După treisprezece decenii, perioadă în care românii sărbătoriseră ziua națională în zile ca 10 Mai (Ziua Independenței și a Monarhiei), 8 iunie (Ziua Restaurației), 23 August (ziua aleasă de comuniști), țara noastră avea din nou o zi ce amintea de unire, precum fusese și 24 ianuarie între 1861 și 1866.

Este Ziua Națională a României. Curățați-vă sufletele și mergeți la Arcul de Triumf, priviți-l și gândiți-vă la trecut. Iar dacă vreți să plecați către case optimiști, nu zăboviți cu privirea pe chipurilor politicienilor cu cocardă tricoloră. Uitați-vă în ochii militarilor ce vor defila pe sub Arcul de Triumf. Acolo puteți vedea și viitorul: cel mai tânăr dintre ei, purtător al uniformei de colegiu național militar, nu are încă 17 ani.

Ai mai putea citi: Mina Petrila. Planeta Petrila, poveste încheiată după 156 de ani. Adevărata istorie a mineritului – un debut al revoluției industriale