Constantin Poroineanu – unul dintre cei mai bogați români ai secolului 19. Finalul tragic al moșierului a scris istorie în România

Dincolo de glumele cu celebrele sale minuni, Caracalul și numele parcului său amintesc de o poveste ce și după mai mult de un secol este la fel de vie și misterioasă. Numele parcului, „Constantin Poroineanu”, amintește de unul dintre cei mai bogați moșieri români de la sfârșitul veacului al nouăsprezecelea și începutul celui de-al douăzecelea.

Constantin Poroineanu – omul din spatele poveștii

A fost fiul lui unuia dintre cei mai bogați dâmbovițeni, Sache Poroineanu, născut la Târgoviste, care inițial a fost căsătorit cu Zinca Poroineanu. Au divorțat în 1841 și Sache s-a recăsătorit cu fiica medelnicerului Ștefan Jianu din Caracal, Elena. După ce moștenește o prăvălioară în Târgoviște și o moșie de 440 de hectare la Pietrari, continuă să își sporească averea, devenind și casier în cancelariile financiare din Romanați, Teleorman, Râmnicu Sărat, Ialomița, secretar de prefectură și judecător în Dâmbovița, apoi administrator al Muscelului. Este un bun prieten al poetului ce va muri foarte tânăr, Vasile Cârlova. Studiază greaca și a traduce din „Descrierile morale” ale lui Constantin Iconomu, apoi „Istoria slugerului Tudor Vladimirescu” și „Istoria lui George Dantescu”, neuitând de educația celor trei copii, Sache, Constantin și Eufrosina.

Constantin Poroineanu a venit pe lume la Târgovişte în anul 1843, a studiat la Bucureşti şi fost o personalitate cu multă influență politică. A administrat cu succes moşiile de la Valea lui Soare, Redea şi Fălcoiu, toate din fostul județ Romanaţi. Primii pași în politică au fost ca membru al Partidului Liberal. A fost decorat cu ordinele româneşti „Steaua României”, „Coroana României” în grad de comandor, medalia „Apărătorii Independenţei” și cu ordine străine. Studiile au fost continuate la Paris, iar la venirea în România a primit funcția de grefier la Curtea de Apel București. După o vreme, și-a dedicat tot timpul administrării moșiilor din Romanați și Dâmbovița.

Învierea. Povestea sărbătorii pascale de la paharul închinat în cinstea sultanului la consumerismul din secolul 21

O incursiune în istoria sărbătoririi de Înviere ne dezvăluie amănunte uluitoare, care pot intriga oamenii zilelor noastre dar nu miră pe niciun cetățean racordat la…

Paștele în vremea Ceaușeștilor. Povestea anilor ’80 în care Dumnezeu era interzis iar mieii erau marfă de contrabandă

Pentru tinerii vremurilor noastre, care în noaptea de Înviere dansează lasciv pe mesele cluburilor de fițe din marile orașe, prăpădind sute de euro pe roabe…

O viață pentru politică

Politica i-a adus satisfacții, până în 1903 fiind ales în zece legislaturi ca senator și deputat de Romanați în Parlamentul României. Semnătura sa se regăsește pe actele a numeroase legi, cele mai importante fiind Legea salinelor din 1881, Legea prin care statul român a adoptat oficial la 14 martie 1881 titulatura de Regat al României sau Legea privind înființarea spitalelor rurale din 11 iunie 1881.

Răsfoind arhivele ziarelor din acea epocă, întâlnim numele lui Constantin Poroineanu foarte des. Astfel, în numărul 2921 din 16 mai 1887 al „României Libere”, este consemnată organizarea unei expoziții a lui Nicolae Grigorescu, la care „cei mai însemnați cumpărători au fost Regina Elisabeta și domnii dr. Calenderu, Anton Carp, colonel Carp, Eugeniu Carada, Eugen Stătescu, Missir, Botea, Săvulescu, Ionescu-Munte, Poenaru-Bordea, Constantin Poroineanu, Șuțu, colonel Carcalețeanu”. În ziarul liberal „Caracal” din ianuarie 1905, în fața alegătorilor, înainte de a zecea candidatură la Parlament:

„Sunt 26 de ani de când reprezint Colegiul I de Romanaţi în Cameră şi Senat. În 9 rânduri m-aţi onorat cu încrederea D-voastră chiar sub guvernele conservatoare. Am servit întotdeauna fără preget interesele judeţului şi ale oraşelor Caracal şi Corabia, am căutat pe cât mi-a fost în puteri a sprijini cu dezinteresare dreptele cereri ale acelora care s-au adresat la mine, fie ei alegători sau nealegători, chiar şi adversarii mei care azi se află în rândul conservatorilor.”

Constantin Poroineanu a fost și filantrop recunoscut, împărțind bani săracilor, acordând burse elevilor din Caracal, în special Gimnaziului de Băieți, Colegiul „Ioniță Asan” de astăzi, căruia i-a donat la înființare, în 1888, o colecție de planșe de anatomie, toate realizate la Paris.

Viața acestui moșier s-a terminat tragic și în condiții ce au stat la baza unei adevărate legende ce pare să reziste peste secole. 14 septembrie 1908. Constantin Poroineanu își scrie testamentul, numindu-l executor pe Vintilă Brătianu: „institui legatari universali pe întreaga avere ce o voiu lăsa la decesul meu pe Primăria Orașului Caracal (capitala districtului Romanați), cu obligațiune de a executa următoarele legate particulare”. Lasă prin același act o sumă imensă pentru înființarea a două paturi în Spitalul din Târgoviște, precum și pentru ridicarea unui monument în Cimitirul Bellu.

Paginile testamentului cuprind și alte cereri:

„În fiecare an la aniversarea tristă a mea, Primăria Oraşului Caracal va face atât în oraşul Caracal, cât şi în oraşul Târgovişte câte un parastas, făcând mese la săraci, pentru suma de câte una sută lei şi se deleagă un Domn Consilier care să asiste la parastas, plătindu-i-se cuvenita diurnă stabilită anume prin buget”.

15 septembrie 1908 ora 04.00. La doar o zi după ce scria acest testament, Constantin Poroineanu se spânzura. Avea 65 de ani și lăsa în Caracal și în România un mister ce nu a putut fi dezlegat niciodată.

O moarte misterioasă

În jurul lui și al morții lui misterioase s-au născut numeroase povești. Cert este că din documentele aflate în Arhivele Naționale Isorice Centrale din București, documente răsfoite de istorici ca Vasile Radian sau Floriana Tâlvănoiu, rezultă că nu a fost căsătorit și că nu a avut copii. Tot pe baza unor documente se poate proba că Poroineanu a lăsat moştenire Caracalului averea sa integrală (3.100.000 lei). Moşiile au fost preluate de stat, iar casele din oraşul Caracal au fost demolate între timp. În 1925, I.D. Ianculescu, un deputat cu care fusese apropiat, a inițiat realizarea unui bust de bronz al lui Poroineanu. Urma să fie amplasat la intrarea în parcul din Caracal (un parc imens chiar și prin comparație cu marile parcuri naturale ale Europei, având 25 hectare). De trei ani a fost nevoie pentru ca proiectul să fie finalizat.

În numărul din 17 iulie 1928 al ziarului „Vremea” din 17 iulie 1928 se făcea un apel către oraș:

„Cetăţeni ai Caracalului, daţi obolul dumneavoastră pentru soclul bustului lui Poroineanu. Cel care şi-a lăsat averea întreagă comunei trebuie aşezat pe soclu, vai… prin obol public”.

În anii comunsimului, bustul a fost topit, după o perioadă în care fusese bine ascuns în Librăria „Mărculescu” din Caracal. Un bust din marmură există azi în holul principal al Colegiului Naţional „Ioniţă Asan” din localitate, iar în perioada recentă, în 2008, a fost realizat un nou bust din bronz al filantropului, bust ce a fost așezat la intrarea în parcul ce-i poartă numele.
Multe decenii nu a fost respectată una dintre clauzele trecute în testamentul său de Constantin Poroineanu, aceea prin care cerea caîn fiecare an, Primăria din Caracal să îi facă o pomenire de Sfinții Constantin şi Elena. În anul 1996, Primăria oraşului Caracal a cerut un Te Deum, după aproape 90 de ani de la moartea lui Poroineanu.

Legenda croită în jurul morții lui (se crede că s-a sinucis când a realizat că propria săi copii, fără să știe că erau frați, s-au iubit și atunci când au aflat legătura lor de sânge, și-au luat viața), a fost susținută uneori și de personalități istorice. Astfel, Dana Roxana Nicula, doctor în istorie şi într-o perioadă director al Muzeului Romanaţiului din Caracal, afirma într-un interviu că, în perioada pariziană Poroineanu ar fi trăit o poveste de iubire cu o franţuzoaică.

„Pe când se afla la studii în capitala Franţei, Constantin Poroineanu, pe atunci student, s-ar fi îndrăgostit de o pariziancă cu care a avut o aventură, deşi el era căsătorit în ţară şi avea chiar şi un băiat – Sergiu. Poroineanu s-a întors însă în ţară la familie, continuându-şi viaţa şi afacerile din agricultură şi politică. Viaţa şi-a urmat cursul, iar fiul său a ajuns, după ani, să îi calce pe urme tatălui: a plecat la Paris pentru a-şi termina studiile.”

Povestea se va repeta și pentru Sergiu care, ajuns în capitala Franței, se îndrăgostește de o studentă pariziancă, se căsătorește cu ea și o aduce chiar în România. Doica lui Sergiu realizează că ambii copii sunt ai lui Constantin Poroineanu și le spune acest lucru. Cei doi tineri nu pot trece peste șocul acestei vești, merg în parcul din centrul oraşului Caracal și se sinucid prin împușcare. Constantin Poroineanu şi-a făcut testamentul şi a doua zi s-a spânzurat. Avea 65 de ani. Copiii lui au fost înmormântaţi în Cimitirul Bellu din Bucureşti, alături de el. Monumentul funerar este astăzi preferat de tinerii îndrăgostiţi, reprezentând un bărbat în genunchi care plânge la căpătâiul unei femei.

Vezi și: Aristide Blank, „poetul rătăcit în lumea afacerilor”. Povestea secretă a milionarului interbelic, fondatorul băncii Marmorosch Blank de pe Strada Doamnei din București

Dincolo de romanstismul poveștii și legendele completate vreme de un veac de cotidiane și tabloide, nu există argumente și izvoare istorice pertinente care să susțină aceste teorii. Personajele reprezentate atât de frumos de Rafaaelo Romanelli, vestitul artist italian din Florența, sunt cu siguranță Constantin Poroineanu și sora sa Eufrosina. Pe monumentul funerar al familiei Poroineanu din cimitirul bucureștean Bellu este inscripționat:

„EUFROSINA PORROINIANU XV FEBRUAR MCMII”.

Grupul statuar a fost comandat de Constantin Poroineanu în timpul vieții sale, cripta a fost proiectată de Ioan Berindey între anii 1907 și 1908 și realizată un an mai târziu, în 1909, de austriacul Leopold Schindl.

Curios este faptul că Parcul Poroineanu, un loc splendid, nu a reușit să depășească în notorietate glumele cu minunile Caracalului nici cu ajutorul legendei celor trei sinucideri.

Vezi și: Nicolae Malaxa – între avere, corupție, politică și exil în România interbelică. Povestea marelui întreprinzător român care a deținut Uzinele Malaxa, locomotiva cu același nume și fabrica de ulei vegetal „Mândra” din Bârlad