Familia Pleșia – o istorie recuperată din scrisori și fotografii. Cum a reușit un neam de moșieri să cucerească România secolului 19

În rafturile librăriilor, la secțiunea „Jurnale, memorialistică”, Humanitas a așezat în vara aceasta o carte de excepție, tradusă din limba franceză de Alina Pavelescu și prefațată de Tatiana Niculescu: „Cronica Cilienilor. Povestea unei familii boierești.1942-1977.

Familia Pleșia – poveste recuperată

Despre autoare, necunoscută până acum în literatura noastră, aflăm din prezentarea editurii că s-a născut în 1970 în Franța, în casa românului Radu Pleșia, mama ei fiind cetățean francez. În timpul celui de-al doilea război mondial, Radu Pleșia a fost diplomat român. Micuța Diane a copilărit ascultând povești despre România și despre moșia familiei de la Cilieni iar după revoluție a vizitat și țara tatălui și Cilienii de care se legau atâtea povești.

Învierea. Povestea sărbătorii pascale de la paharul închinat în cinstea sultanului la consumerismul din secolul 21

O incursiune în istoria sărbătoririi de Înviere ne dezvăluie amănunte uluitoare, care pot intriga oamenii zilelor noastre dar nu miră pe niciun cetățean racordat la…

Paștele în vremea Ceaușeștilor. Povestea anilor ’80 în care Dumnezeu era interzis iar mieii erau marfă de contrabandă

Pentru tinerii vremurilor noastre, care în noaptea de Înviere dansează lasciv pe mesele cluburilor de fițe din marile orașe, prăpădind sute de euro pe roabe…

Un an, 1996, l-a trăit chiar integral pe pământ românesc. Cilienii și-au găsit un loc special în sufletul ei. În 2015 Radu Pleșia a murit și Diane a descoperit mai mult de șase sute de scrisori. Le-a citit și a realizat că toate sunt o poveste, povestea neamului ei boieresc din România.

„Aceste scrisori amintesc de vremuri apuse, o epocă în care timpul trecea mai încet și era mai blând cu oamenii. La țară, unde bunicii mei trăiau trei-patru luni pe an, ocupându-se de primăvara până toamna de terenuri și de vie, viața se desfășura în ritmul anotimpurilor și al reuniunilor de familie pline de căldură.

Sunt ultimele clipe ale unui trai tihnit, care urma să fie zdruncinat de război, de pierderi și de despărțiri. Țara întreagă avea să se scufunde în mizerie și frică sub capacul de plumb al dictaturilor comuniste. Dar legăturile de familie sunt puternice și le dau forța de a merge mai departe, sperând că regimul politic se va schimba și se vor reîntâlni într-o bună zi. Este povestea a numeroase familii din România sau din alte părți”.

Scrisorile din cartea aceasta ating răni vechi, încă deschise. Citim despre confiscarea averilor, despre temnițele în care a ajuns burghezia românească, despre zilele din țară ale celor care au rămas să trăiască în regimul sovietic sau zilele celor care au ales exilul.

Despre Diane Plessia, Tatiana Niculescu scrie în prefață:

„Dar câți nepoți mai țin să păstreze memoria familiei lor? O istorie recuperată din scrisori și fotografii, care nu se lasă uitată și nu trebuie pierdută, fiindcă poveștile de viață sunt mult mai convingătoare decât studiile istorice.”

Dincolo de cartea urmașei familiei Pleșia, povestea lor este una cu rădăcini atât de vechi și cu episode atât de emoționante încât se impune o cercetare atentă.

Neamul își are originea în localitatea Bușu, Mehedinți. Strămoșii lor, cei care treptat și-au extins moșiile în zona Doljului și a Romanațiului au fost cunoscuți sub diverse patronime: Pleșia, Pleșea, Pleșa sau Plessia. Unchiul autoarei „Cronicii Cilienilor”, Dan Pleșia, istoric, a alcătuit un arborele genealogic.

De unde a pornit o generație de boieri

Totul pornea de la boierul Stan Pleșa (1780-1840), care a fost căsătorit cu Natalia Chintescu, femeie care a fost mama a doi fii, Gheorghe Stan Pleșa și Ioan Stan Pleșa. Pitarul Gheorghe Pleșa, căsătorit cu Ecaterina Dăbuleanu, a avut de asemenea doi fii, Iancu si Ghiță, dar și două fiice, Elena (căsătorită Davidescu) și Aurora (căsătorită Cancea). Bancherul Ion (Iancu) Pleșa (21 aprilie 1855 – 4 iulie 1935) a studiat dreptul la Paris și s-a căsătorit cu Angela Zavarof, fiica lui Mihail Zavarof, primar al Craiovei în perioada 1871-1873, descendentă după mamă din neamul boierilor Bengești.

Au avut un fiu, Ionel, necăsătorit, și o fiică, Madeleine, căsătorită cu Tache Anagnostiade. Iancu Pleșa, la un moment dat prefect al județului Dolj (1895-1897) și deputat în două rânduri, a fost decorat cu Ordinul „Steaua Românie” și Ordinul „Franz Joseph” cu cruce de Comandor. Deputatul Ioan Pleșia (6 aprilie 1891 – 17 septembrie 1952) a fost prezent în delegația României la Conferința de Pace de la Paris (1919).

După confiscarea averii, ultimul șef al liberarilor doljeni a încercat să-și piardă urma locuind în Sibiu, pe strada Litovoi, numărul 10. În 1946, în timpul campaniei electorale, a fost victim a unei tentative de asasinat pusă la cale de agitatorii comuniști. La 15 mai 1952 a fost arestat în baza ordinului nr. 62573 al Securității din Sibiu. Au urmat zile de tortură sub anchetă. Va muri câteva luni mai târziu la spitalul penitenciar Văcărești.

Grigore „Puiu” Pleșia face parte din cealaltă ramificație a familiei, fiind urmaș al lui Ioan Stan Pleșa, căsătorit cu Maria Pavlovici, ce provenea dintr-o familie bogată cu origini sârbești. În martie 1917 Stan Pleșa a fost luat ostatic de nemți și trimis în lagăr. Copiii lui Stan și ai Mariei au fost: Constantin Pleșa, viiitor mare moșier, căsătorit cu Aristița Feraru, Ștefan Pleșia căsătorit cu Teodora Mărăscu, Caterina căsătorită Căpreanu și Eufimia, căsătorită cu Dimitrie Carianopol.

Clementa, una dintre fiicele lui Constantin Pleșa, a fost căsătorită cu Ilie Antonescu, colonel decedat în luptele de la Turtucaia în luptele Marelui Război, frate al viitorului mareșal Antonescu. Angela, fiica lui Ștefan Pleșa, s-a căsătorit cu Alexandru Carianopol, văr primar, descendent dintr-o bogată familie de aromâni.

Grigore Pleșia s-a căsătorit cu Florica, fiica lui Paulina, născută Vrăbiescu și Gogu Vorvoreanu, vestit moșier, primar al Craiovei în perioada 1873-1874. Cei doi copii, Radu Pleșia (1915 – 2015), a făcut carieră în Franța în domeniul bancar, în timp ce Dan Pleșia (1912 – 1997) a devenit unul din marii genealogiști ai țării. Fiul acestuia, Ștefan D. Pleșia (ns. 1949) este membru fondator al Institutului Român de Genealogie și Heraldică „Sever Zotta” din Iași.

Familia Pleșia a fost o familie erudite, iar amprenta sigilară a acestui neam de moșieri se regăsește și în zilele noastre pe lespedea de piatră de pe mormântul familiei Stan Pleșa, aflat în cimitirul bucureștean Bellu Militar și pe frontiscipiul unor case ce înnobilează zona centrală a Craiovei.

Vezi și: Nicolae Malaxa – între avere, corupție, politică și exil în România interbelică. Povestea marelui întreprinzător român care a deținut Uzinele Malaxa, locomotiva cu același nume și fabrica de ulei vegetal „Mândra” din Bârlad

Unul dintre ultimii descendenți ai familiei, Grigore „Puiu” Pleșia s-a născut la Craiova, pe data de 25 ianuarie 1886, fiu al lui Ștefan Pleșia și al Teodorei, născută Mărăscu. Tatăl său, Ștefan (1849-1939) era fiul lui Ioan Pleșia (1804-1855) confirmat ca „boier de neam” la 1847 prin documentul semnat de domnitorul Țării Românești, Gheorghe Bibescu.

Mergând pe drumul trasat de tatăl său, Grigore Pleșia a absolvit Facultatea de Agronomie din cadrul Universității Hohenheim, în timpul studenției jucând fotbal în echipa studenților străini din cadrul universității. În 1907, în concordanță cu studiile desăvârșite prin obținerea unui titlu de doctor, după efectuarea stagiului militar, devine căpitan în rezervă (contingentul 1907).

În 1911 se căsătorește cu Florica Vorvoreanu, fiica lui Gheorghe „Gogu” Vorvoreanu, prefect, vestit latifundiar și influent om politic, o mare personalitate a vieții publice craiovene. Au doi copii, Dan și Radu, care vor urma cariere de mare succes.

Dan Pleșia va lucra în diplomație la Consulatul Român de la Cluj, în perioada hortistă, carieră curmată de instaurarea regimului totalitar. S-a reprofilat și, cu toate piedicile comuniștilor, și-a urmat pasiunea, devenind istoric genealogist.

Radu Pleșia, căsătorit cu fiica savantului Henri Coandă, referent în Ministerul Economiei Naționale, va lucra în perioada războiului în cadrul Legației Regale a României din Vichy și va face carieră, în Franța, în domeniul bancar.

Grigore Pleșia a fost aghiotantul Principelui Ferdinand pe timpul campaniei militare din 1913 în Bulgaria și, mai tîrziu, a luptat în Primul Război Mondial încadrat fiind în unități de cavalerie, pe frontul din Moldova, în zona Vrancei și la Iași. După război și-a dedicat timpul vechii moșii a tatălui său de la Cilieni, locul unde se ridicase conacul mare al familiei și „căsuța băieților”, clădire care a rezistat epocii comuniste.

Puiu Pleșia s-a afirmat ca deputat în Parlamentul României din partea Partidului Național Agrar și lider, după fuziune, al filialei doljene a Partidului Național Creștin (1935-1938). După 1938 s-a integrat în Frontul Renașterii Naționale, partid înființat de regele Carol al II-lea. La 27 martie 1943 a fost ales președinte al Consiliului de Administrație și administrator delegat al Societății anonime „Craiova Banca Olteniei”.

Puiu Pleșia a investit în echipa de fotbal F.C. Craiova, echipă care va reuși în scurt timp să cucerească trofeul suprem în fotbalul național. În 1943 va pune bazele Centrului de copii și Juniori al echipei campioane, înființând Societatea Sportivă Craiovița. Meritele în dezvoltarea mișcării sportive i-au fost apreciate la 26 septembrie 1943, când a fost decorat cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, clasa a II-a.

La 2 noiembrie 1943 a fost numit în Comitetul Federal, funcție pe care a refuzat-o declarând că îl pune în stare de incompatibilate. Având o integritate ireproșabilă, s-a implicat în acte caritabile precum deschiderea și susținerea unei cantine școlare pentru copiii satului Cilieni din fostul județ Romanați, unde familia sa își avea moșia. De asemenea, a renovat biserica din aceeași localitate. Moșia de la Cilieni fusese dobândită prin cumpărare de la Creditul Financiar Rural, după ce familia Știrbey o înstrăinase în 1873.

Venirea comuniștilor a fost, ca și pentru alte familii de boieri sau de intelectuali din țara noastră, o adevărată tragedie. Averea le-a fost confiscată, Puiu Pleșia a fost arestat și condamnat la 5 ani de muncă silnică, fiind întemnițat la Ministerul de Interne, Jilava, Craiova şi Aiud.

I-au fost adăugate în timpul detenției încă trei condamnări, două de un an și una de 180 de zile, toate pentru sabotaj economic, prima în 1949, celelalte în 1952. A supraviețuit terorii din temnițe, fiind eliberat la 8 iulie 1955. În toată perioada comunistă i s-a luat dreptul de muncă, familia fiind ajutată material de Radu, fiul stabilit la Paris.

Puiu Pleșia a încetat din viață la 13 iunie 1976, la vârsta de 90 de ani, fiind înmormântat alături de soția sa Florica în cavoul familiei Vorvoreanu din Craiova, monument de artă realizat de celebrul maestru florentin Raffaello Romanelli, autor a peste 300 de lucrări plastice din care 40 se află în România.

Ai mai putea citi: Dumitru Mociorniță – țăranul care i-a încălțat pe români, dar a murit desculț! Finalul tragic al deținătorului Fabricii Pionierul și Tăbăcăriei Naționale. O avere de 370 de miliarde de lei făcută din afaceri cu Armata Română, furată peste noapte

După căderea regimului dictatorial, urmare a demersurilor juridice făcute de urmașii săi, a fost reabilitat la 22 septembrie 1995 prin Decizia nr. 2317 a Curții Supreme de Justiţie. Înaltul for judecătoresc a anulat, pe baza unui recurs în anulare, toate condamnările pronunțate în acest proces.

Povestea familiei Pleșia era ținută vie în Craiova de casa de pe strada Alexandru Macedonski si de cea care este sediu al Curții de Conturi, pe strada Fratii Buzesti. Doar aceste minunate clădiri aminteau trecătorilor de existența unui neam de boieri olteni. Casa lui Ionel Pleșia există încă pe strada Mihail Kogalniceanu, fiind astăzi sediu al unei biblioteci.

Cartea Dianei Plessia este un veritabil recurs la memorie și propune o altfel de istorie a acestui neam boieresc, ștergând de praf cu duioșie și scrisorile schimbate timp de decenii, toate scrise cu freamătul nostalgiei moșiei de la Cilieni.

Vezi și: Aristide Blank, „poetul rătăcit în lumea afacerilor”. Povestea secretă a milionarului interbelic, fondatorul băncii Marmorosch Blank de pe Strada Doamnei din București