Vasile Alecsandri, de la poet la ministru. Moșia, testamentul, finalul averii pierdute la Tribunalul de la Roman

Numele lui Vasile Alecsandri, poetul născut în 1821într-o localitate ce azi este situată în județul Bacău, înseamnă pentru majoritatea românilor pasteluri, poezii populare și o implicare, la un moment dat, în viața politică, fiind ministru în mai multe rânduri în Guvernele Moldovei. Există însă și mistere, cum sunt data exactă de naștere și localitatea unde a venit pe lume. Dincolo de poeme și de anumite necunoscute, viața lui Alecsandri a fost traversată de evenimente personale fabuloase care ne-ar putea face să abuzăm de contemporanul clișeu „viața bate filmul”.

Vasile Alecsandri, o iubire pe datorie, o viață în chin

Nu știm unde s-a născut pentru că familia sa se refugiase în munți. Armata lui Alexandru Ipsilanti venea amenințătoare și se crede că micul Vasile a venit pe lume undeva în județul Bacău de astăzi. Copilăria s-a înscris în categoria celor normale, Alecsandri crescând la Iași și la Mircești, acolo unde tatăl său deținea două frumoase moșii. Începând cu anul 1834, tânărul, bucurându-se de situația financiară bună a familiei, studiază în capitala Franței, cum era firesc în anii aceia.

Învierea. Povestea sărbătorii pascale de la paharul închinat în cinstea sultanului la consumerismul din secolul 21

O incursiune în istoria sărbătoririi de Înviere ne dezvăluie amănunte uluitoare, care pot intriga oamenii zilelor noastre dar nu miră pe niciun cetățean racordat la…

Paștele în vremea Ceaușeștilor. Povestea anilor ’80 în care Dumnezeu era interzis iar mieii erau marfă de contrabandă

Pentru tinerii vremurilor noastre, care în noaptea de Înviere dansează lasciv pe mesele cluburilor de fițe din marile orașe, prăpădind sute de euro pe roabe…

Înainte de a ajunge în minunatul Paris, prima iubire lovește puternic. Nu venise încă vremea examenului de maturitate, temutul bacalaureat de astăzi, când Vasile prinde drag de fiica unui general de armată. Cei doi adolescenți târzii locuiau chiar pe aceeași stradă. Au fost doar primii fiori ai unui sentiment pe care îl va pastela în multe dintre viitoarele sale poeme.

1839. Alecsandri, în drumul său spre România, face o escală în frumoasa Florență a Italiei și se îndrăgoște teribil de Giusepinna. Limba italiană va fi barieră de netrecut, apa ce va stinge focul acestei iubiri. Alecsandri scrie, scrie și publică, cunoaște gustul succesului și povara celebrității și, într-una din vizitele sale la Costache Negri, o cunoaște pe sora acestuia, Elena Negri.

Despre frumoasa Elena, Nicolae Petrașcu scria în „Icoane de lumină”:

„Când intra la serate, însoţită de sora sa Catinca, gătite amândouă şi împodobite în rochii de bal, se năştea în jurul lor un murmur de admirare. Una brună, delicată, cu surâsul pe buze, alta blondă, cu figura deschisă burboniană şi plină de mândrie. Prin firea şi nobleţea aspiraţiilor ei spirituale era suflet din sufletul lui Alecsandri”.

Elena fusese deja diagnosticată cu o boală ce era, în acele vremuri, necruțătoare, tuberculoza. Doctorii i-au recomandat o țară cu o climă mai blândă, a ales Italia și minunata eu Veneție. Alecasandri ascultă de inima sa și o urmează.

1846. Cei doi îndrăgostiți trăiesc la Veneția câteva luni împreună, din păcate ultimele din viața Elenei. Starea ei medicală se degradează şi, împreună cu fratele ei, Costache și Vasile va pleca spre România. În mai 1848, iubita moare pe vapor în braţele poetului, în ape atât de îndepărtate de casă.

Iubirea și deznădejdea vor fi transpuse poetic de Alecsandri, multe poeme  fiind apoi dedicate Elenei.

Poetul se îndrăgogostește apoi de o actriță, Marie Angelique Chataignez, cunoscută cu numele de scenă Dridri, care avea numai nouăsprezece ani.

Trei ani va dura această poveste și tot moartea îi va despărți. Alecsandri scria: „Era graţioasă /Tânără, frumoasă/Vie Pariziană cu mii de–ncăntări/Mica ta guriţă/Ca o garofiţă/Purta o comoară de dulci sărutări”.

Despre idila lor același Nicolae Petrașcu relatează:

„Iubită la început în avere şi lux de un conte francez care îi oferise un palat pe care îl mobilase ea după gustul ei, a rămas liberă când acesta îşi pierdu toată averea, îl cunoscu pe Alecsandri în modesta locuinţă din Rue du Havre şi iubi pe poetul nostru cu dragostea cea mai caldă şi mai devotată din lume”.

La un moment dat, Alecsandri este chemat în țară, Dridri, fără a avea un istoric medical, moare fulgerător și ultima lor întâlnire va fi la trista înmormântare a tinerei actrițe.

Alecsandri va mai iubi abia după ce o va cunoaște pe Maria Cantacuzino, muza sa pentru nuvela „Mărgărita”, legenda „Mărioara Florioara” și opera „Mărgărita”.

1849. Cei doi se cunosc într-o iarnă ruptă parcă din poemele lui. Maria Cantacuzino se plimba pe moșia părinților, alături de mama sa. Lupii hămesiți atacă cele două doamne și numai focurile plecate din pistoalele lui Alecsandri salvează viețile femeilor.

Deși Alecsandri plănuia să întemeieze o familie alături de Maria, familia Cantacuzino avea alte planuri, o căsătorie aranjată care s-a și înfăptuit. La nunta Mariei, Alecsandri a avut numai nefericita postură de invitat. Sunt legende care spun că iubirea lor a continuat să își scrie povestea, dar personajele erau doar doi amanți.

Despre cei doi Nicolae Petrașcu scria, simplu:

„Când s-au despărțit, ei nu mai erau ai lor, erau fiecare ai celuilalt”.

Anii treceau, opera lui Alecsandri devenea consistentă, dar nu reușea să aibă propria familie. La Suceava are o tentativă, dar nu poate alege dintre două surori, Calipsiţa şi Aristiţa, dezamăgit de atitudinea mamei acestora, Anastasia Greceanu.

Viața de familie visată va deveni realitate, după ani în care a iubit domnițe nobile sau actrițe pariziene, odată cu fericirea găsită, în sfârșit, în brațele unei foste menajere la hanul din Târgu Frumos. Paulina Lucasievici i-a dăruit un copil lui Alecsandri în anul 1857, pe Maria, dar mariajul lor va lua forme legale abia în anul 1876.

1890, 3 septembrie. Marele poet, considerat de Eminescu cel mai mare, moare la vârsta de 60 de ani, pierzând lupta cu cancerul. La capul lui, până la ultima suflare, a fost iubirea sa de pe urmă, Paulina.

Testamentul lui Alecsandri fusese redactat cu patru ani înainte, la 21 septembrie 1886, document prin care renumitul poet împărțea moștenirea sa lumească între soție, preaiubita fiică și Academia Română. Testamentul a fost legalizat în prezența lui Constantin Istrati, viitor președinte al Academiei Române.

Vezi și: Aristide Blank, „poetul rătăcit în lumea afacerilor”. Povestea secretă a milionarului interbelic, fondatorul băncii Marmorosch Blank de pe Strada Doamnei din București

Conform ultimei dorințe a poetului, Academia intra în posesia manuscriselor, în integralitate. Maria, fiica sa, devenea proprietară a moșiei de la Borzești și a trusoului în valoare de 2.000 de galbeni, de fapt zestrea sa primită la căsătoria cu Dimitrie Catargi. Paulina Alecsandri primea Mirceștiul, moșia și pădurea, precum și viile de la Socola, din Buciumii Iașiului. În testament, Alecsandri scrisese că Paulina poate cultiva sau arenda viile, „afară însă de a le putea vinde sau a le înstrăina prin schimb”. Tot Paulinei îi transmitea de dincolo de moarte că trebuie să îngrijească școala primară din Mircești, „încurajând dezvoltarea învăţăturilor folositoare”. De asemenea Paulina trebuia să le ofere zestre unor fete sărace de pe moșie, trei la număr, „dându-le la fiecare câte o pereche de boi şi una vacă”.

Pentru a lăsa Mirceștiului o amintire frumoasă, dispunea (dorință transmisă tot soției) „să clădească o şcoală încăpătoare şi o biserică mică (capelă) cu beciul boltit destinat rămăşiţelor părinţilor mei şi ale întregii familii”.

În specificațiile testamentului lui Vasile Alecsandri se regăseau și nepoatele Margareta și Elena, fetele Mariei și ale lui Dimitrie A. Catargi. Astfel, după moartea soției sale, moşia de la Mirceşti și viile de la Socola „vor rămâne dreaptă și deplină proprietate a copilelor Mărgărita și Elena, născute din căsătoria fiicei mele Maria cu Dimitrie A. Catargi”. În ipoteza nefericită că Paulina ar fi murit înainte de vârsta majoră a celor două nepoțele, Alecsandri dispunea că mama lor se va bucura până la acea epocă de uzufructul moșiei Mircești și al viei de la Socola”.

Peste ani, chiar înainte ca un asasinat să dea semnalul Marelui Război, Paulina Alecsandri va vinde dreptul de uzufruct al viilor de la Socola și al Mirceștiului cu moșia și pădurea sa celor două nepoate, punând însă o condiție: „în termen de două luni să doneze Academiei Române, liber de orice sarcină, casa cu toate ecaretele şi cu împrejmuirea de jur împrejur în suprafaţă de 1 ha 48 arii, aşa cum le stăpânim şi cum se găsesc astăzi, fără a se clinti nimic din ele”.

Cele două fete vor face în ziua de 3 iunie a anului 1914 la Judecătoria Ocolului Rural Mircești un act oficial de „danie” către Academia Română, document prin care donau curtea moșiei Mircești.

Aceeași magică moșie va fi, peste ani, obicet al unui nou testament. Paulina Alecsandri se asigura că locul în care a trăit și a creat marele poet vor rămâne Academiei Române, că totul va fi conservat și va deveni casă memorial, un muzeu deschis tuturor românilor.

Te mai poți documenta și despre: Constantin Poroineanu – unul dintre cei mai bogați români ai secolului 19. Finalul tragic al moșierului a scris istorie în România

Putem concluziona că absolut toate ultimele dorințe ale lui Vasile Alecsandri erau pe cale să fie îndeplinite, numai că moștenitoarele Elenei Catargi au refuzat să doneze mobilierul și obiectele ce au aparținut poetului, pretextând că în act nu fuseseră menționate în mod limpede. Abia în 1932 se va rezolva acest trist litigiu, la Tribunalul Roman. La finalul procesului instanța a respins cererea nepoatelor poetului. Academia Română devenea proprietară a tuturor bunurilor aflate în casa și în curtea domeniului de la Mircești.

Povestea nu și-a găsit finalul însă la Tribunalul de la Roman. Fetele au făcut recurs, acesta a fost admis și Curtea de Apel Iași a început un proces a cărui finalizare a avut loc peste 6 ani, la 9 noiembrie 1949, când Curtea de Casație admitea în parte apelul Academiei Române. Cele două surori au fost astfel obligate să lase Academiei mobilerul din biroul a casei  Mircești. Decizia tribunalului a rămas definitivă și executorie, însă Academia Română nu s-a putut bucura de moştenirea Vasile Alecsandri. Veniseră comuniștii și proprietatea fusese deja trecută în posesia Ministerului Artelor şi Informaţiilor, o instituție înființată de noii conducători ai țării.

Abia în 1957 a putut fi inaugurat la Mirceşti muzeul memorial și abia după 1989 a ajuns în patrimoniul public al Consiliului Judeţean Iaşi.

Dorințele lui Vasile Alecsandri și ale soției sale, Paulina, au devenit realități în mileniul trei când, în 2005, a început un nou proces, de data aceasta între Academia Română şi Consiliul Judeţean Iași, process care se termina după trei ani cu retrocedarea în natură a moşiei de la Mirceşti.

Conacul bardului de la Mirceşti intra, în sfârșit, în proprietatea Academiei României.

Vezi și: Petru Groza. Povestea unuia dintre cei mai bogați români din istorie! Cum a făcut toată viața avere în stil „burghezo-moșieresc”